În foiletonul de fata, prezint finalul unei lungi scrisori a lui Gh. Ivanscu catre tânara de care se îndragostise. Întrucât în arhiva care mi-a stat la îndemâna nu am gasit decât o ciorna încâlcita, plina de taieturi si de adaosuri, de note marginale si infrapaginale, am tot dreptul sa presupun ca scrisoarea nici nu a mai fost transcrisa „pe curat”, pentru a fi expediata catre destinatara. Spiritul tinerei fete pare, pentru subconstientul autorului, mai mult un martor ideal, un ecran pe care îsi poate proiecta în voie sperantele, nazuintele, idealurile si himerele! Ba chiar si o conceptie filosofica proprie, despre care este convins ca este „singura filosofie în întregime adevarata”! Atât cât pot sa îmi dau seama, aceasta filosofie mi se pare o sinteza ingenioasa, precisa si corecta între rationalismul cartezian, apriorismul kantian si dialectica hegeliana. Sunt mentionate, în context, deopotriva transcendentalismul fenomenologic al lui Edmund Husserl (1859‑1938), ca si si teoria estetica fundamentata pe conceptul de empatie („Einfühlung”) a altui renumit filosof german antipozitivist, Johannes Volkelt (1848‑1930), ambele nume aflate în mare voga în epoca. Absolut convins de „profunzimea, de maretia si de adevarul” conceptiei sale filosofice, exaltatul si nefericitul îndragostit crede ca îi întinde fetei „un tendre piège d’amour” daca o asigura ca, în cadrul viitoarei întâlniri, pe care ea va avea bunavointa sa i‑o acorde, el îi va oferi, pe larg, toate lamuririle necesare. Pagina din ciorna unei scrisori catre domnisoara Viorica Balan Iata deci toata aceasta argumentatie… filosofico-erotica! Asupra viitorului mai îndepartat nu pot vorbi, dar el ar trebui sa fie determinat de lucrarile stiintifice si filosofice pe care le voiu publica de acum încolo si despre care ti‑am vorbit. Fiindca nu ti‑am dat nicio informatie asupra sistemului meu filosofic si fiindca ai putea crede înca ca nu exista sau ca n’are nicio valoare, îti voiu putea face aici o scurta expunere privitoare la el. Problema fundamentala este aceia pe care si‑o pune si Kant si care e problema eterna a filosofiei: cum se face ca exista nu numai cunoastere empirica, a posteriori, dar si cunoastere rationala, a priori, care e cunostinta cautata rational, cum e cazul de pilda cu patrulatele sau axiomele matematicei, este evidenta prin ea însas. Astfel cum a spus Descartes, e evident ca 2+3=5. E evident ca doua linii paralele nu se întîlnesc niciodata. Pentru a cunoaste aceste lucruri nu avem nevoie de experienta, de observatie. Eu dau acestei probleme alta solutie decît Kant, care credea ca a rezolvat‑o, si îi fac lui Kant modificari si în ce priveste întinderea cunostintelor a priori. El credea, si aproape toata lumea dupa dînsul crede la fel, ca cunoasterea a priori se gaseste numai la matematici si la fizica. Eu constat ca ea se gaseste – si aceasta este una dintre marile descoperiri – în toata stiinta, astfel cum credea Descartes, care însa n’a putut dovedi acest lucru. Anume, toate afirmatiile (judecatile) din care consista stiinta, deci toate cunostintele logicii, esteticii, eticii, psihologiei, sociologiei generale, lingvisticei generale (nu istoria si descrierea limbii române, limbii franceze etc., ci teoriile despre limbaj, despre dezvoltarea limbajului în general, deci ceiace se potriveste si filosofiei limbajului), ale biologiei generale, ale teoriei generale filosofice a istoriei, ale biologiei generale, ale teoriei generale despre fenomenele geologice etc., sînt gasite în mod empiric, prezinta o evidenta care le pune alaturi de cele gasite a priori. Nu voiu da aici nici un exemplu si‑ti va veni extrem de greu sa‑mi dai dreptate. Dar daca cineva reuseste sa faca acest lucru, va vedea ca toata filosofia mea îi apare mai ales ca singura filosofie în întregime adevarata. E însa o metoda de cunoastere care chiar exista si la oamenii de stiinta si care ar putea fi numita intuitie. Ea prezinta oarecare asemanare cu intuitia de care vorbeau unele filosofii contemporane ca aceia a lui Husserl si aceia a lui Volkelt. Si acum, daca sînt posibile cunoasteri a priori, este pentruca lumea este si ea rationala, si pentruca atît lumea cît si gîndirea umana merg independent în aceiasi directie, bineînteles fiecare pe planul ei. Lumea nu poate sa fie altfel decît asa cum este. Aceste afirmatii atît de simple sînt dupa mine adevarul cel mai mare. Totul se petrece ca si cînd dincolo de lume si de gîndirea umana ar exista o gîndire care comanda lumii si gîndirii umane. Admitînd aceasta, ma apropiu de filolofia lui Hegel, pentru care totul este realizarea unei gîndiri initiale. Se ajunge astfel la o noua valorificare a lui Hegel, atît de dispretuit astazi de filosofi. Prin sinteza pe care o face în metafizica între umanism si teologie, iar în teoria cunoasterii între rationalism si empirism [pasaj ilizibil] eu vad în ea una din cele mai mari filosofii din cîte au fost vreodata. Aceasta este foarte pe scurt filosofia mea. Pentru a‑ti da seama de profunzimea, de maretia si de adevarul ei, ar fi trebuit sa o expun cu mult mai larg. Voiu face aceasta în prima noastra discutie. Atunci îti vei da seama de profunzimea gîndirii mele. As putea‑o expune pe mii de pagini si cu anii acest lucru se va realiza. Deocamdata o voi expune în doua articole, intitulate unul Filosofia subiectului, iar altul Filosofia obiectului, si pe care le voiu publica în primele numere ale „Doctrinei noi“. Cred ca revista aceasta va aparea la începutul anului 1942. Cu ce am mai spus în aceasta scrisoare cred ca îti poti forma despre mine o idee adevarata. Cred ca îndoielile pe care ti le‑a putut produce scrisoarea în care îti spuneam ce cred despre mine vor fi înlaturate. Cred ca dispui de toate elementele pentru a lua o mare hotarîre. Raspunsul pe care‑l voiu primi de la tine îl voiu considera si ca un raspuns din partea parintilor tai. Eu îl voiu astepta saptamîna care vine. Daca în cursul acestei saptamîni nu voiu primi într’un fel oarecare un raspuns afirmativ, voiu întelege ca nu trebue sa ma mai gîndesc la tine si voiu face cum voiu putea. Miercurea si Vinerea viitoare (19 si 21 Noembrie), între orele 11 si 12, eu te voiu astepta la Institutul de Filologie Româna. [Fragment taiat cu o linie: Lipsa oricarui raspuns dat în jurul acestei saptamîni, pîna la 22 Noembrie, va fi considerata ca un raspuns negativ.] Gheorghe Scrisoarea se încheie, dupa cum se vede, cu un fel de blând ultimatum, pe care îndragostitul îl formuleaza extenuat, pesemne cu foarte putine sperante de reusita. Revista pe care intentiona sa o scoata împreuna cu un grup de prieteni, intitulata aici „Doctrina noua“, iar în alte parti „Valori“, nu a mai aparut niciodata. Sirul scrisorilor nu se termina aici, el va continua în foiletoanele viitoare. Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
