Zoe, fetita de 8 ani din Ucraina care în urma cu o saptamâna îi transmitea “Putin, esti nebun!” celui care a declansat iadul în tara ei, a ajuns în Augsburg, în Germania. La momentul în care am vorbit cu ea, fetita era gazduita într-o casa din Bucium, împreuna cu mama ei, Olga, si cu alte cinci femei cu cinci copii. Erau zdruncinate de drumul lung si asteptarea din vami, de oroarea razboiului si de teama despartirii de cei dragi. Fetita tânjea dupa pisica abandonata în Ucraina, ceilalti copii dupa jucarii, catei, dupa colegii de clasa si chiar dupa scoala. S-au bucurat când li s-a spus ca pleaca într-o vacanta si nu vor mai avea lectii, dar acum le doresc mai mult decât oricând. Olga Petrova, mama micutei Zoe, avea o agentie de turism în Ucraina, cu birouri în Kiev, Harkov, Odessa si Liov. Acum a primit un apartament într-o cladire administrata de o biserica din Augsburg si asteapta acolo, împreuna cu mama ei si cu Zoe, sa fie luate în evidenta de autoritatile din Germania. “Suntem deja de cinci zile aici, asteptam sa fim luati în evidente, dar sunt multi, foarte multi oameni care vin, vin, vin, si trebuie sa asteptam”, a spus Olga într-o discutie telefonica. La plecarea din Iasi, planul ei era sa se opreasca la matusa din Dortmund, dar ajunsa acolo, si-a dat seama ca matusa nu-i întelege drama: “Ea îmi reproseaza, «Olea, e rau ca tu scrii pe Facebook ca Rusia e o tara rea, poate nu ar trebui sa spui asta». Ea e matusa din partea tatalui, care e rus. Mama e ucraineanca. Dumnezeule, e problema mea, e drama mea, e tara mea, cum sa nu scriu?”. Olga nu poate uita cum au facut 4 zile pe drum, din Ucraina pâna la casa din Bucium, unde au simtit prima data ca sunt în siguranta. Nu poate sa accepte ca cineva sa o cenzureze, când sotul ei e la Liov si transforma un garaj în adapost pentru oamenii care nu au avut unde sa plece. Asa ca a hotarât sa nu se mute la matusa ei. Cauta solutii sa-si salveze pisica ramasa în Ucraina si asteapta pacea, ca sa se reîntoarca în tara natala. Singurul barbat din grup are doi ani Natalia, fosta colega de scoala si de serviciu a Olgai, a ajuns împreuna cu cele trei fetite ale ei la Frankfurt. Tot cu ele a mers si David, singurul “barbat” din grup si singurul care, la cei doi ani ai sai, nu pricepe de ce au fost nevoiti sa fuga de acasa. Copilul le are alaturi pe mama si bunica lui. “Cu Natalia am vorbit ieri, a primit un apartament bun în Frankfurt, dar si ea vrea sa se întoarca în Ucraina, când se mai poate. Aici multi oameni mi-au zis ca vin prea multi în Germania si ca asta e rau pentru economie, creste pretul combustibilului. Si eu ce pot sa fac? Nu mi-am dorit sa vin. Nu mi-am dorit sa plec de acasa”, spune Olga. E o persoana optimista, dar vorba îi este taiata din când în când de câte un oftat greu. Greu cât Ucraina. Cea de-a treia prietena a ei plecata în pribegie, pe care am întâlnit-o în casa Luciei Irinescu din Bucium, este Maria, care se afla doar de doua saptamâni în Ucraina când a izbucnit razboiul. Maria si-a petrecut 11 ani în Emiratele Arabe Unite si venise sa-si vada tatal. El a fost cel care a trezit-o dimineata, i-a spus ca e razboi si trebuie sa fuga. “În timp ce plecam, a fost o alarma aeriana. A trebuit sa oprim masinile si ni s-a cerut sa fugim în padure si sa ne aruncam la pamânt, pentru ca armata ucaineana împusca avioanele rusesti si se asteptau la o riposta cu bombe. Am fost îndrumati catre un adapost. Iar acolo, în buncarul ala emotiile au fost asa de mari, pentru ca unii oameni au început sa se roage, unii sa cânte, copiii plângeau, ti se rupea inima, a fost foarte foarte greu acel moment, plus bombele, nu stiai daca va exploda ceva sau nu”, povestea Maria acum o saptamâna. Acum, femeia a ajuns în Elvetia, unde o astepta partenerul ei. Maria, Olga si Natalia au fost colege de scoala. Drumul din Ucraina macinata de explozii, pâna în Iasi, prima oprire unde s-au simtit în siguranta si apoi în Germania, l-au facut împreuna. Acum, chiar daca s-au despartit, vorbesc zilnic la telefon, atât între ele, cât si cu barbatii ramasi pe front. Pâna în acest moment, cu totii sunt în viata. Si toti spera sa se reîntoarca acasa, sa-si refaca familiile, viata, visurile. „Le-am gasit bilete la Milano” Dar, pe unde trec, refugiatii lasa o urma în sufletele oamenilor pe care îi întâlnesc. În casa din Bucium, Lucia Irinescu, proprietara grupului de firme Moo, a mai primit câteva familii de refugiati dupa plecarea Olgai si a prietenelor ei. „Am ramas asa, cu un sentiment ca sunt niste oameni frumosi, copii frumosi. Dar am ramas si cu un sentiment de insecuritate, cumva parca constientizez ca toate lucrurile sunt în zadar, ca se pot darâma peste noapte. Dupa ce au plecat ele, am avut vreo cinci mame pe care le-am luat de la autogara, si nu voiau sa urce în masina, ca au zis ca cine stie ce s-a întâmplat, ca le furam. Când au ajuns în casa, au oftat asa, în sfârsit. Ne-a scris si sotul uneia de pe front sa ne multumeasca. Pentru mine e bucuria ca i-am putut ajuta, ca îi vad mai linistiti, cât stau aici îi vad ca reusesc sa se adune, sa-si faca un plan, vin asa foarte speriati, fara niciun plan, si aici reusesc sa se adune, sa-si mai traga sufletul, reusesc sa mai zâmbeasca. Ieri a plecat, dupa ce a stat la noi o saptamâna, o familie de surdo-muti cu o fetita normala, care tot asa, nu stiau în ce directie sa o apuce, si pâna la urma le-am gasit niste bilete de autocar la Milano”, povesteste Lucia Irineu. Sorin si Otilia Simon, un alt cuplu de ieseni care a gazduit deja trei familii de refugiati într-o casa de vacanta din Dobrovat, tin legatura cu acestia. “Am avut doua familii din Odessa si una din Harkiv. O familie este în Iasi, au închiriat un apartament aici. Alta familie este în Gura Humorului, iar cealalta familie este la Sibiu, unde au închiriat un apartament pe termen mai lung, pe vreo 4 luni, împreuna cu niste prieteni. Probabil ca cei din Odessa s-ar întoarce, daca s-ar retrage trupele de acolo si nu ar mai fi în zona, pentru ca orasul nu a fost atacat. Dar Harkovul e distrus tare, si atunci ma gândesc ca stau aici, în zona, ca poate se vor întoarce macar în vestul Ucrainei, aproape de granita cu Polonia, unde rusii ajung mai greu, si în caz de nevoie sa poata pleca, dar macar stau în tara lor”. „Nu le vine nici sa manânce” “Ucrainenii nu manânca. Doar strictul necesar. Dar nu pot, nu le vine sa manânce”, spune Sorin, care marturiseste ca cel mai mult l-a impresionat îmbratisarea strânsa, aproape dureroasa, cu care îsi iau ramas-bun refugiatii când pleaca de la cei care i-au primit la nevoie: „E apasarea asta. E sentimentul ala de umanitate pe care îl simti, faptul ca devii apropiat de cineva necunoscut printr-o simpla îmbratisare si simti cât de mult conteaza pentru ei lucrul asta. Îmbratisarea asta practic le da sentimentul ca totusi nu sunt lasati singuri, mai e o speranta de umanitate. E o apasare, pentru ca ei sunt cu toate grijile astea pe cap, asa îi simt. Ei sunt încarcati cu tot ce au lasat în urma si, cumva, prin îmbratisarea asta, îti transfera tie tot prin ce trec ei de fapt. Se face conexiunea asta încât simti întreaga povara, si durere, si tot ce au adunat, si faptul ca sunt plecati spre necunoscut”. VEDETI SI: Suflete chinuite, scapate din iadul ucrainean, într-o vila din Bucium. Copiilor li s-a spus ca merg în vacanta - AICI
