Dupa cezarism, bonapartism, leninism, stalinism, maoism, vocabularul politologic universal s‑a îmbogatit cu un termen, putinismul, derivat de la numele celui mai recent tiran din istoria Europei. Autorul articolului încearca sa surprinda câteva întelesuri ale acestui nou concept. Evolutia catre semnificatia negativa si detestabila a cuvântului dictator dateaza din epoca moderna. Original, în latina clasica, termenul dictátor nu avea nici o conotatie negativa, dictatura fiind o magistratura foarte clar definita în constitutia republicii romane. Dictator era cetateanul învestit de catre senat si de catre cei doi consuli cu puteri absolute, pentru o perioada foarte scurta de timp (de la câteva zile pâna la, cel mult, sase luni), în scopul clar definit de a pune capat, prin masuri radicale, unei crize majore a statului (invazie straina, deriva armatei sau incapacitatea functionala a administratiei, complot sau seditiune populara, catastrofa naturala). Pentru romani, ca si pentru greci, conducatorul auto-investit cu puteri nelimitate, arbitrar, nedrept si opresor era tiranul (gr. τύραννος, lat. tyrannus). Tiranicidul era onorat ca o fapta de eroism si de salvare a patriei. Cei mai multi tirani din istorie au murit de moarte violenta, fiind eliminati de obicei de cei din apropierea sa, rude, sfetnici sau soldati din garda personala. În epoca moderna, doar unii au suferit o moarte violenta (Hitler, Mussolini, Ceausescu, Saddam Hussein). Altii, precum Lenin, Stalin, Franco, Salazar, Mao Tze Dun, Idi Amin Dada, Pinochet, Kim Ir Sen sau Pol Pot au fost lasati sa moara de moarte buna, dupa ce au fost înlaturati de la putere. Lista tiranilor în istorie este foarte lunga, mai lunga din pacate decât cea a conducatorilor întelepti si drepti. Tipologia lor este foarte diversa, dar sunt si elemente sau aspecte comune tuturor tiranilor. Mai toti tiranii exerseaza puterea absoluta ca pe un fel de drog, atingând în cele din urma paranoia. Oricare dintre retetele cuceririi si ale mentinerii puterii discretionare pare sa contina un ingredient comun: exploatarea nociva si maladiva a simpatiei plebei, adica a multimii acefale si irationale, prin interpretarea abuziva a unui dicton medieval cunoscut: vox populi, vox Dei ‘glasul poporului este glasul lui Dumnezeu’ (caricaturizat de Caragiale în gura unui ziarist cu educatie precara: box populi, box Dei). Pâine si distractii (panem et circenses) devenise în Roma de la începutul declinului ei reteta cea mai sigura pentru a manipula în scopuri personale multimile gurese. Are tirania post-moderna un specific al ei? Nu am competenta necesara pentru o analiza stiintifica propriu‑zisa. Ma voi multumi sa formulez un „punctaj” succint cu câteva trasaturi: ‑ dispretul pentru democratie, sistemul verificat de timp ca fiind mai uman, în ciuda imperfectiunilor si a „banalitatii” ei; ‑ ridicarea la rang de virtute a mediocritatii, prin excluderea oricarui tip de ierarhie bazata pe meritul personal; ‑ dispretul pentru principiile etice imanente ale umanismului universal: dreptate, adevar, virtute, onoare, compasiune; ‑ specularea cupiditatii, a prostiei, a viciilor si a slabiciunilor omenesti pentru întretinerea, în tarile vecine, a unei consistente „coloane a cincea” de tradatori, alcatuita din agenti de influenta platiti, recrutati printre ziaristi sau politicieni, si din „idioti utili”, chipurile dezinteresati; ‑ instrumentalizarea cinismului interesat a unei parti minime din elite (sacerdoti, artisti, oameni de cultura); ‑ pervertirea si „sacralizarea” unor institutii laice (Armata, Statul, Academia) sau religioase (bisericile); ‑ complicitatea bisericii prin stimularea cinismului si a fariseismului unora dintre ierarhi si prin mimarea ipocrita a darniciei catre lacase de cult cu încarcatura simbolica (Athos, Ierusalim); ‑ supradimensionarea numerica si instituirea unui cult al agresivitatii în rândul fortelor de ordine, transformate în instrumente ale opresiunii; ‑ lipsa totala de empatie pentru cei neajutorati si în suferinta; ‑ exceptionalismul mesianic al conducatorului suprem: tâfna auto-adulatoare, grandomanie si fanfaronada; ‑ cultivarea unei etici mafiotice a supunerii oarbe fata de superior; ‑ transformarea structurilor statului (guvern, parlament, primarii, prefecturi) în gasti coagulate pe baza de coruptie, santaj si complicitati inavuabile; ‑ generalizarea coruptiei în întreaga societate („eu de ce sa nu fur, daca toata lumea fura”); generarea unei oligarhii complice bazata pe devalizarea resurselor publice si, implicit, pe saracirea maselor de cetateni; ‑ afirmarea impertinenta a impunitatii personale, ca membru al „sistemului”, pe baza rationamentului „acumularea frauduloasa a unei mari averi merita, la rigoare, si câtiva ani de puscarie”; ‑ antiintelectualismul, fobia viscerala fata de esenta critica a culturii autentice si, implicit, dispretul pentru artisti, scriitori, gânditori, ziaristi; ‑ dispretul afisat pentru ratiune si pentru gândirea teoretica; ‑ antioccidentalismul visceral si neputincios; ‑ ura si oroarea fata de Andersdenkenden (cei de alta parere decât tine); ‑ draparea machismului si a misoginismului funciare într‑o gesticulatie „cavalereasca” de un cabotinism ridicol si dezgustator; ‑ grobianismul si badarania „sefului” si a camarilei, asociate cu o lasitate psihopata în periodele de criza; ‑ stimularea nationalismului sforaitor al „canaliei de uliti”; compromiterea grava, prin abuz si pervertire, a unor sintagme precum pamântul stramosesc, sângele varsat al eroilor, osemintele stramosilor etc.; ‑ mistificarea istoriei, xenofobia, revansismul si razbunarea ridicate la rang de principii politice; ‑ manipularea si siluirea constiintelor printr‑o propaganda atroce; ‑ duplicitatea si mimarea „virtutilor neamului” pentru a masca lacomia fara margini, cinismul si lipsa unor idealuri autentice. Si fiindca, vorba unui poet, toate acestea trebuiau sa poarte un nume, s‑au numit (se vor numi) putinism. Si înca, vorba altui poet: „prin putin sa întaleg si altii“. Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
