Transformarea noastra odata cu evenimentele este inevitabila. Vorbim despre destin? Nici vorba, asa îsi explica doar unii naivi neputinta în fata Marelui Val, atâta tot. E doar natura din care facem parte, nimic mai mult, trebuie sa ne intre bine în cap asta. În 1971 la Universitatea din Stanford, un grup de psihologi condusi de profesorul Philip Zimbardo au organizat un experiment care sa mimeze conditiile unei închisori si efectele pe care le are aceasta asupra indivizilor obisnuiti. Printr-un simplu anunt în ziar au fost selectati 24 de studenti ai universitatii care s-au oferit voluntar sa participe, în schimbul unei sume care azi pare derizorie, respectiv 15 dolari pe zi. Initial totul trebuia sa dureze aproximativ doua saptamâni, în functie de conditiile aparute. Toti cei implicati erau stabili emotional si sanatosi fizic. Acestia au fost informati despre aspectele si cerintele experimentului si s-au declarat de acord cu ele. Nu a existat nicio informatie ascunsa, toti stiau în ce se baga, dar nimeni nu stia cum aveau sa evolueze lucrurile. Cu alte cuvinte, restul depindea numai de ei. Au fost construite în chiar subsolul Universitatii câteva celule care reproduceau întocmai pe cele reale dintr-un penitenciar. S-au achizitionat paturi, haine si accesorii specifice pentru toti. Gardienii urmau sa poarte costume tipizate, bastoane de lemn si ochelari de soare, „puscariasii” doar camasi cu marcaje. Cei din urma aveau numere inscriptionate pe haine în loc de nume. Gardienii au fost instruiti sa se adreseze detinutilor doar dupa numarul lor de înregistrare si sa recurga la orice mijloace în afara de violenta fizica pentru a-i tine sub control. Li s-a permis în schimb umilirea verbala si recurgerea la gesturi de orice fel care sa aiba ca rezultat supunerea totala si mentinerea ordinii si a disciplinei. Cei din celule trebuiau sa urmeze instructiunile celor dintâi. Chiar din prima zi fiecare si-a luat în serios rolul. „Infractorii” au fost „arestati” de un politist adevarat cooptat special în acest scop, au fost încatusati, transportati cu sunet de sirena la locatia stabilita de la universitate, apoi perchezitionati, deposedati de tot ce aveau la ei, îmbracati în noile „costume” care erau pe marimi universale, fara chiloti, cu plase speciale de par pe cap, apoi dusi în celule. La ora 2:30 din a doua noapte detinutii au protestat împotriva gardienilor care strigau, fluierau si bateau din bastoane pentru desteptare. Mai mult decât atât, acestia si-au rupt de pe haine numerele de identificare, au refuzat sa iasa în curte pentru a mânca, si-au scos de pe cap plasele de par si au insultat gardienii. Ca raspuns cei din urma i-au împroscat cu sprayuri pentru a restabili controlul si au chemat pe altii pentru întariri. Drept pedeapsa i-au lasat apoi pe razvratiti în pielea goala, le-au luat saltelele de la paturi si au trimis pe principalii instigatori în camera de izolare. În a treia zi, condamnatii care fusesera cuminti au fost recompensati, dându-li-se înapoi saltelele de pat si hainele. Acestia au fost, de asemenea, cei care au primit mâncare, ceilalti ramânând flamânzi. Dupa 12 ore de pedeapsa si cei din urma s-au putut întoarce în celulele lor, dar fara paturi. Acestia au fost în plus umiliti prin diverse metode: au trebuit sa faca flotari sau alte miscari fizice în pielea goala la discretia gardinilor, li s-a interzis sa mearga la baie si au trebuit sa îsi faca nevoile în galeti din celule. Drept consecinta a acestor masuri unul dintre ei a cerut sa fie scos din experiment, acuzând un colaps mental. În a patra zi au aparut disensiuni între detinuti, acuze reciproce, segregari, certuri. Unii au început sa cedeze nervos si sa izbucneasca în crize de plâns, din aceasta cauza înca un student, cu numarul 819, a parasit incinta si s-a întors la viata lui normala. Dupa plecarea acestuia gardinii au fortat detinutii ramasi sa strige în mod repetat: „819 e un puscarias rau!”. Situatia se înrautatea, gardienii deveneau din ce în ce mai brutali si mai lipsiti de control recurgând la metode din ce în ce mai degradante pentru a-si consolida autoritatea. În ziua a 5-a s-au primit vizitatori, doar câte 10 minute pentru fiecare. În cea de-a 6-a zi, experimentul a luat sfârsit, totul scapase de sub control, atât gardienii, cât si detinutii uitasera complet de viata reala si se afundau în actiuni din ce în ce mai absurde, chiar ilegale. Dupa numai 5 zile de puscarie simulata, acei oameni au devenit niste simple unelte care actionau la comanda, sub impulsuri primitive si cu consecinte din ce în ce mai grave, efecte pe care nu le mai puteau evalua. Ceea ce e si mai ciudat e ca nici macar profesorul Zimbardo si asistentii lui nu realizau cât de departe s-a ajuns. A trebuit ca altcineva venit din exterior sa le deschida ochii, altfel totul ar fi continuat din ce în ce mai rau. Au fost multe critici stârnite de acel experiment si nici nu s-a mai încercat ceva asemanator dupa aceea. Concluzia fusese trasa: în conditii propice, îngerul devine diavol în cel mult 5 zile. Dupa ce a început razboiul din Ucraina am tot sperat ca va fi unul modern, între oameni civilizati, cu telefoane mobile la ei, cu acces la Internet, informati, dar pe masura ce trecea timpul am realizat ca toate acestea din urma nu sunt decât o vopsea cu care suntem spoiti, miezul animalic ramânând neatins. Au aparut crimele de la Bucha, apoi cele de la Izium si m-am edificat definitiv: nimic nu se schimba, absolut nimic, suntem mereu aceiasi, iar în 5 zile o si putem demonstra. Trebuie doar ca o parte sa joace rolul de gardian si cealalta de detinut si lucrurile vor merge într-o singura directie. A fost demonstrat în istorie de nenumarate ori si, iata, prin experimentul de la Stanford, si în conditii de laborator, ce putea sa mai ramâna neclar? Nazistii au procedat la fel, comunistii, identic. E o matrita care poate fi folosita în orice loc de pe Pamânt si cu orice individ. Orbirea este inevitabila. Nimeni nu se poate sustrage rolului, nu e niciun om care sa se poata distanta de situatia în care traieste pentru a privi lucrurile de sus, obiectiv. Ceea ce este incredibil, dar si fascinant în acelasi timp e ca nu va exista niciodata, în nicio tabara cineva care sa se simta vinovat pentru ceea ce face. Lucrurile escaladeaza atât de natural din rau în mai rau, încât, în doar 5 zile, fara sa îti dai seama, ajungi din om, neom. Si totul pare perfect normal „Asa trebuia sa se întâmple”, „Alta solutie nu era”, „Nu exista cale de întoarcere”. Germania a trebuit sa invadeze celelalte tari, nu se putea altfel, lagarele naziste de exterminare au trebuit construite, prizonierii au trebuit torturati, evreii si altii au trebuit gazati; comunistii au fost siliti de împrejurari sa elimine chiaburimea prin orice mijloace, Ceausescu a ales sa înfometeze poporul pentru ca nu exista alta solutie; Rusia a fost nevoita sa atace Ucraina, nu a avut alta optiune decât sa invadeze si sa acapareze teritorii... Vedeti dumneavoastra, nimic nu are loc întâmplator, totul este perfect pus în ordine prin cauza si efect care se genereaza continuu una pe alta si din care nu este cale de întoarcere sau evitare. Evident ca unii spun plini de încredere: „Mie nu mi se poate întâmpla niciodata asa ceva, sunt prea puternic ca sa ma las influentat...” Dar se însala. E un lant continuu de evenimente fata de care nu se poate nimeni distanta si din care nu poate nimeni iesi dupa voie. Pentru ca nu este un simplu experiment din care sa te scoata cineva la cerere. Iar transformarea noastra odata cu evenimentele este inevitabila. Vorbim despre destin? Nici vorba, asa îsi explica doar unii naivi neputinta în fata Marelui Val, atâta tot. E doar natura din care facem parte, nimic mai mult, trebuie sa ne intre bine în cap asta. Briscan Zara este scriitor si publicist
