Seria de articole dedicate fenomenului eufemizarii continua cu exemple din jargonul oficial al comunismului românesc. Natura profund inumana a celuilalt mare totalitarism al secolului al XX‑lea, comunismul, se vadeste în modul în care limbajul ca atare a fost supus unui adânc, nociv si dureros proces de deformare, pervertire si abatere de la rosul esential al limbajului uman, acela de a comunica, în limite rationale, adevarurile simple ale existentei. Acest proces a afectat mai întâi limba rusa, în urma Revolutiei Bolsevice din 1917, influentând, dupa extinderea imperiului sovietic la sfârsitul celui de‑al Doilea Razboi Mondial, si limbile tarilor intrate în sfera comunismului de stat, adica inclusiv România. De mentionat ca virulenta si atractivitatea propagandei comuniste universale, bazata pe teoria marxista, „ameliorata” si „dezvoltata în mod creator” de V.I. Lenin si I.V. Stalin, au dus la crearea unui fel de jargon comunist inclusiv în tari precum Franta si Italia, mai expuse decât tarile din nordul Europei, influentei propagandei agresive montate de corifeii „revolutiei proletare”. Catre momentul prabusirii esafodajului comunist, si anume în anul 1987, cercetatoarea franceza Françoise Thom a publicat cartea La langue de bois, în care ilustreaza patologiile acestei limbi de lemn, ilustrând‑o cu exemple din presa de limba franceza ghidata, în anii interbelici si în epoca razboiului rece, de la Moscova. Pervertirea propagandist‑ideologizanta a limbii obisnuite afecteaza, dupa cum dovedeste convingator cercetatoarea mentionata, nu doar vocabularul, ci si frazeologia, morfologia si sintaxa, adica însasi esenta functionala a unei limbi. Tematica aceasta este prea vasta pentru a încerca o sinteza cât de cât inteligibila în articolul de fata. Cu speranta ca voi reveni cândva mai pe larg, dupa o documentare adecvata, asupra „limbii de lemn” a comunismului românesc, as mentiona acum doar doua aspecte care mi se par de importanta majora. Mai întâi, ceea ce trebuie sa întelegem si sa retinem este faptul ca, din perspectiva lingvisticii teoretice, „limba de lemn” este doar o varietate oarecare dintre multiplele varietati functionale ale unei limbi vii, cu nimic deosebita de alte varietati determinate de diferentele geografice (dialectele si graiurile regionale), cele determinate de domeniile specifice de întrebuintare a limbii (stilurile – stiintific, juridic, bisericesc etc.), jargoanele diferitelor profesii etc. Ceea ce are particular „limba de lemn” ca varietate functionala a limbii tine de statutul ei politic si social, de ponderea oficiala care i se conferea de catre statul totalitar si de prestigiul artificial pe care i‑l acordau cei care o si creasera, activisti „revolutionari” de toate nivelurile. Vrând-nevrând, întrebuintarea acestui jargon al activistilor devenise un simbol, o marca a apartenentei la patura conducatoare si era „vorbit” în contexte comunicationale precis delimitate: sedintele de partid de la toate nivelurile, documentele oficiale, textele propagandistice din cea mai mare parte a presei, de la radio si televiziune si ... cam atât! În rest, limba româna literara, graiurile populare si tot ceea ce înseamna dinamica istorica a unei limbi, continuau sa functioneze în paralel nestingherite! Fiindca ceea ce este miraculos la o limba – mai ales daca acea limba reuseste sa ajunga la stadiul unei limbi de cultura, cum este, de exemplu si limba româna – este faptul ca ea nu poate fi schimbata, transformata, adaptata, „stricata” prin vointa politica, oricât de nelegitima sau, dimpotriva, oricât de legitima ar fi aceasta. Cei care se schimba, se transforma, se adapteaza, sau „se strica” sunt vorbitorii însisi. Dar si acesta este un aspect asupra caruia îmi propun sa revin în viitor. Oamenii obisnuiti continuau asadar sa vorbeasca cum se vorbeste, scriitorii continuau sa îsi scrie operele în limba „normala” si adevarata, oamenii de stiinta îsi rafinau terminologiile specifice si, mai presus de orice, magnificul tezaur al culturii române scrise se conserva cu grija în biblioteci si se afla la îndemâna oricui voia sa se cultive. Cât priveste actele de vorbire ca atare, în functie de gradul de oportunism al fiecaruia dintre cei care am traversat deceniile comuniste, unii reuseam sa ne exprimam cu mai multa sau cu mai putina dibacie în „limba de lemn” (de exemplu în sedintele de partid!), cei mai multi nu izbuteau sa si‑o însuseasca mai deloc! Îndraznesc sa afirm ca persoanele bine educate în familie, ca sa nu mai vorbesc de cele cu instructie literara superioara, simteau o suferinta aproape fizica încercând sa se exprime în aceasta limba, afara de cazurile în care o faceau în raspar, adica (auto)ironic. Al doilea aspect pe care doresc sa îl mentionez este ca piatra unghiulara a limbii de lemn în comunism este ceea ce se poate numi o golire de sens a cuvintelor limbii obisnuite sau o resemantizare a lor în mod constient, în scopul ascunderii adevarurilor neconvenabile evidente si al pregatirii unui material de limba adecvat pentru construirea esafodajelor mincinoase ale propagandei oficiale. Cuvintelor celor mai banale din vocabularul modernitatii, precum democratie, libertate, partid, politica, guvern, le sunt amputate drastic posibilitatile de combinare în enunturi, ele nemaiputând fi regasite decât în sintagme fixe precum democratia populara sau, mai târziu, democratia socialista. Libertatea însasi devine suspecta ca atare, putându‑se vorbi doar despre lupta pentru libertate a proletariatului sau, mai târziu, a întregului popor sub conducerea clarvazatoare a Partidului. Ultimul cuvânt îsi pierduse în negura istoriei forma de plural si trebuia ortografiat neaparat cu majuscula. Libertatea pur si simplu, libertatea ca atare, încetase sa mai existe, era un cuvânt tabu. Tot asa politica putea fi doar politica Partidului, iar guvernul doar guvern al muncitorilor si taranilor. În episodul de saptamâna viitoare voi reveni la tema centrala a articolelor din prezenta serie, si anume la diferitele ipostaze a ceea ce întelegem curent prin fenomenul de eufemizare. Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
