În limbajul infractorilor si al betivilor eufemizarea, adica evitarea exprimarii brutale si exacte, atinge cote înalte ale creativitatii discursiv‑lexicale. Ajungem acum la un domeniu de referinta în care fenomenul propriu-zis al eufemizarii, adica, altfel spus, al „îmblânzirii” denumirii directe a unor realitati, obiecte, obiceiuri, persoane etc., cu ajutorul unor alternative discursive sau designative (metafore, sinonime, substitutii lexicale etc.), atinge o ingeniozitate creatoare vecina cu limba poetilor. Este vorba despre argou, care poate fi definit ca un limbaj sau un cod specific diferitelor grupari din lumea interlopa, al infractorilor de tot felul, hoti, tâlhari, escroci, locatari perpetui ai aresturilor politienesti sau ai asezamintelor penitenciare. Scopul acestui „limbaj piezis” este dublu: pe de o parte, spre a ascunde de profani continutul mesajelor schimbate între membrii gruparii si, pe de alta parte, spre a da un învelis de onorabilitate fiecaruia dintre membrii gruparii, clanului sau cârdasiei respective. Asa încât, aflat între ai lui, hotul, tâlharul si escrocul nu mai este hot, tâlhar sau escroc, ci ceva mult mai select si mai nobil, de exemplu chichitar, caramangiu, julitor, smardoi, smenar sau chiar, culmea ermetismului afectuos, o maradona. Daca se întâmpla ca hotii sa apartina „claselor superioare”, mai mult sau mai putin „educate” (functionari ai statului, parlamentari, ministri, bancheri, „manageri” etc.), atunci ei îsi pastreaza privilegiile si în sfera limbajului, bucurându‑se de apelative precum rechini, barosani sau, la modul generic, gulerele albe. Pentru a ucide, puscariasii au inventat substitute lexicale transparente ca înteles, precum a achita, a anihila sau a face felul, iar crima propriu-zisa devine o afacera umeda sau o suprimare. Este inclusa probabil, în acest tip de substitutie lexicala de tip eufemistic, si încercarea (semiconstienta) a puscariasilor de a‑si linisti cumva constiintele, prin banalizarea raului din crimele lor. Puscaria însasi „beneficiaza” si ea de rebotezari eufemistic‑afective, precum diminutivul mititica, sugestivele expresii la racoare si la zdup, mai vechile bulau si pârnaie, sau mai recentele opreala, ospiciu sau statiune balneara; ba înca si prin facultate sau academie îsi dezmiarda infractorii refugiul lor cel mai sigur. Seria cuvintelor si a expresiilor pentru a fura este, în tezaurul argotic, foarte lunga; retin câteva, din memorie: a pune mâna, a juli, a sterpeli, a scutura cuiva cojocul, a buzunari, a smântâni, a vamui, a agata, a avea mâna lunga, a buli. Un rafinament expresiv „înduiosator” remarcam la eufemisme pure precum a fermeca, a încânta, a vraji, toate cu sensul denotativ ‘a fura’, iar la altele, precum a sifona si a achizitiona, nu este greu sa remarcam o contaminare ironica cu lumea afacerilor. Pentru a se referi la bani, obiectul primar al „profesiei” lor, lista pe care infractorii o au la îndemâna este, practic, vesnic deschisa. O rapida si sumara încercare de clasificare ne conduce la distingerea categoriei numelor unor monede mai vechi, actualizata ad hoc, precum taleri, galbeni, creitari, mahmudele, guldeni, de cea a cuvintelor sugestive, dar opace, precum bistari, mangoti, marafeti, parai si lovele; se adauga unele metaforizari „culinare”: malai, cascaval. Foarte lunga este si lista cuvintelor prin care politistii sunt firitisiti de interlopi, utilizarea metaforica a unor nume de animale sau pasari fiind, în acest sens, cea mai productiva: caraliu, gabor, caschetar, huiduma, hingher, dar si scatiu, sticlete, grangur, copoi, curcan, balaur si berbec, culminând cu genialul substitut îngeras. Politistul ca îngeras! Aferim! Întrucât mica sau marea coruptie este acceptata de multi cetateni români cu resemnare, ca un fel de sport national, pe care, la nevoie, l‑ar practica si ei daca li s‑ar ivi ocazia, era firesc ca si lista sinonimelor pentru desemnarea acestei „tranzactii” sa fie consistenta. Cele mai vechi texte scrise în limba româna, de prin secolul al XVI‑lea, îl contin pe mita, substantiv provenit din limba vechilor slavi (neamuri cu care stramosii nostri romanofoni au convietuit secole de‑a rândul), sau din slavona (limba de cultura în tarile noastre vreo cinci‑sase secole), vocabula de la care au derivat cu usurinta familia de cuvinte a mitui, mituire, mituit, mitarnic, mituitor etc. Se adauga agerul si atât de actualul spaga (din rusa), cu trena lui de spagari, spagagii si spaguitori, nemtescul spert, cu spertarii lui, fara sa nesocotim mai vechile turcisme bacsis si ciubuc, atât de decorative! În lumea „gulerelor albe”, mita nu mai este mita, nici spaga spaga, cu atât mai putin bacsis sau ciubuc, ea este denumita, cu fereala si pudoare, multumire, drept, donatie sau, când este vorba despre „bani pentru partid”, contributie, sponsorizare, donatie, fond electoral (sic!). În fine, daca pasim cu entuziasmul cuvenit în ograda simpaticilor închinatori la zeul Bachus, ne apropiem din nou de gradinile elizee ale entuziasmului poetic, deoarece darul suptului (geniala si unica expresie!) nu are mai nimic de a face cu vulgarele alcoolism sau alcoolic, betie sau betiv, membrii sectei respective recunoscându‑se tandru între ei prin denumiri precum sugativa, pilangiu, sugar, sticlar, sau, aflati deja în starea de gratie, prin cherchelit, tamâiat, aghesmuit, ciupit, ametit, turmentat, trotilat sau magnetizat, asemenea simpaticului personaj caragialesc din D’ale carnavalului. În loc de a fi beat, preferi sa ti se spuna ca esti tufa, esti turta, esti prastie sau esti pulbere. Tovarasa a ta de nadejde, bauturica, se bucura si ea de o salba de mângâieri afectuoase si apotropaice, care de care mai voioase si mai… diminutive, „dupa buget, coane Fanica, sa traiti!”: trotil, adio mama, secarica, udeala, aghiasma, tuicomicina, paharel, ciocanel, vinisor, tuiculita sau tuiculeana, sticluta, butoias, bericica si… si… etetera! A se îmbata, pentru cunoscatori, se cheama, printre altele, a se pili, a se aghesmui, a se încalzi, a se afuma, a face gura pâlnie, a da peste cap, a baga pe conducta. a duce la mustata, a umbla pe doua carari sau a se turti, iar betia este betie doar „vulgari sermone”, caci, în „stilul înalt”, avem de ales între, de exemplu, ciupeala, matoleala, aghesmuire sau chef. (Va urma.) Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
