Textele adunate sub acest generic colationeaza întâmpinari ceva mai vechi, dedicate poetilor Nichita Danilov si Daniel Corbu, precum si unei anume ambiante culturale. În interval, autorii portretizati au adaugat noi valente (carti, premii, recunoasteri oficiale si/sau simbolice) demersului lor literar. Au adaugat, desigur, si noi vârste. Pe care le dorim mereu sporite. …Când la Musenita suceveana, într-o (buna) zi de 7 aprilie, un prunc numit Nichita împlinea exact un an si deja striga mama în limba româna si tata în slava veche, la Vânatorii Neamtului crengist si sadovenian un alt prunc, Daniel numit, lansa primele vocale, venite de la stra/bunii lui, si prelungite într-un oaaaa! care facu sa intre-n rezonanta lirica aerul transparent al unei primaveri ce sta a-nmuguri... Ce s-a întâmplat dupa aceea se cam stie, iar unde nu se stie, se documenteaza. Cert e ca, la botez – desigur, fiecare în copaia, în satul si-n anul lui de nastere –, când li s-au pus la îndemâna, dupa obicei, diverse unelte si ustensile, spre a vedea pe care le apuca, pruncutii s-au repezit la calimara cu cerneala albastra si la tocul cu penita klaps. Încât tatii, bucurosi ca progeniturile lor contopisti s-or face, imediat au mai dat pe gât un snaps... Mai apoi, la scoala (evident, fiecare la scoala lui), viitorii poeti jucau pâna ameteau, dimpreuna cu fetele, jocul acela în care se cânta si se aplauda ritmic si parca la nesfîrsit: Într-o-ca-li-ma-ra-/ este-o-cer-nea-la./ Ce-fel-de-cer-nea-la-am-eu-la-mine?!? Baietii îsi faceau provizii pentru temele si poemele ce nu vor întârzia sa vina. Asta pâna când, la un colocviu pe malurile Ozanei cea frumos curgatoare, cei doi si-au strâns, afectuoasi, mâinile: Nichita Danilov, s-a recomandat înainte-nascutul. Daniel Corbu, a zis urmaritorul. Si-au recitat, la unison, dintr-un clasic în viata (atunci), Gheorghe Lupu: „Noroc, si sa ne vedem în poezie!” … un optzecist atipic Aflând eu, din surse demne de încredere, ca Nichita împlineste 60 de ani de viata si 33 de ani de activitate literara, mai întâi mi-am zis ca poate-i vorba de un alt Nichita, întrucât cel pe care-l cunosc eu e un tânar si nelinistit poet, care bântuie pe la „Corso”, dimpreuna cu alde Ghedeon, Giosu, Betinschi (sau Bikinski?) si, din când în când, ma viziteaza la revista „Cronica”, pentru a ma întreba ce se mai aude în legatura cu debutul lui. De celalalt Nichita al literaturii române nu poate fi vorba, întrucât s-a grabit sa moara putin… la ani 50… Procedând prin eliminare, am decis ca aniversatul nu poate fi decât concitadinul nostru Nichita Danilov, dar, în loc sa ma bucur, m-a apucat asa, un fel de angoasa a vârstei: pai, daca Nichita are 60 de ani, eu câti am?! Nu era mai bine atunci când eu aveam 37 si Nichita – 27, când el încerca sa debuteze si eu aplicam tehnica amânarii?! Sau când eu împlineam sase decenii de viata neîntrerupta, iar el ma portretiza prin „Monitorul de Iasi”, prin alte gazete?... Ba bine ca nu! De ce oare am impresia ca, de la un moment dat, diferentele de vârsta se estompeaza, se contrag si devenim congeneri? Dumneavoastra nu vi se întâmpla la fel? Îndemnându-ma (pe mine însumi) sa scriu ceva, la ceas aniversar, despre Nichita, am constatat ca, desi îl stiu de-atâta vreme, n-as putea spune ca-l si cunosc. Mai bine îi pun niste întrebari, mi-am zis, ca sa aflu chiar de la el cine, ce este. Nici trebusoara asta nu-i simpla, asa ca am trecut pe la d-l Google, care le stie pe toate, de la sursa. Ce-am vazut acolo? O diversitate biografica uluitoare, emanata, parca, nu din realitatea existentei, ci din fantazia, deseori halucinanta, a unui personaj precum Noimann, din romanul sau Talpi: absolvent al unei Scoli Post Liceale de Arhitectura, dar licentiat în Stiinte Economice; economist, profesor, corector si, mai apoi, redactor la „Convorbiri literare”, dar si muzeograf la Casa Memoriala „Topârceanu”; editor – nu cumva si patron al unui stabiliment bahic?; redactor-sef al revistei „Kitej-Grad”, sef al departamentului cultura la „Monitorul de Iasi”, secretar literar al Teatrului National „Vasile Alecsandri”, director al Teatrului pentru Copii si Tineret „Luceafarul”, atasat diplomatic la Ambasada României din Republica Moldova, pe parcursul unui an fiind chiar ambasador ad-interim, iar de câtiva ani buni, director al Casei de Cultura „Mihai Ursachi”. Poate au mai fost/ mai sunt si alte functii, pe care eu nu le-am depistat. Dintre toate, ma intriga nu faptul c-a absolvit Stiinte Economice – eu însumi am (fost) terminat (de) un liceu de contabilitate – ci acea Scoala de Arhitectura. Ce demon l-a dus de la Arhitectura la Economie? Sau invers. Pâna a afla raspunsul, trebuie sa observ ca întreg demersul sau literar-publicistic se înscrie într-o/ urmeaza o arhitectonica destul de complicata. E ca un labirint, prin care nu te ratacesti, daca urmezi... firul Ariadnei. Sau daca presari în urma cenusa... Nichita Danilov n-a fost un precoce, a debutat târziu, la 27 de ani. Sau poate a fost precoce, dar a debutat târziu. Eu însumi, când a venit, cu poezii, la „Cronica”, l-am tinut, un timp, la mantinela... Probabil l-am si exasperat cu amânarile. Îmi dadeam seama ca are vâna poetica, dar, la acea ora, sintaxa lui înca nu era fortificata, limpezita. Oare s-a constituit greu? Faptul ca venea dintr-o alta nativitate, ca n-a urmat o facultate umanista a fost un handicap? Mie, ca filolog, mi se pare ca toti scriitorii care n-au la baza literele, artele, filosofia, istoria sau teologia sunt... autodidacti. Exemplele-s numeroase, poate chiar majoritare, si cu atât mai incitante. Debutul editorial, si urmatoarele sale carti, au fost salutate/ întâmpinate ca niste evenimente, cum si erau. Nichita Danilov a fost repede asimilat optzecistilor... atipici, ca, de altfel, si ceilalti doi congeneri ieseni: Mariana Codrut, Lucian Vasiliu. Ce-i atipic în optzecismul lui Nichita? În primul rând, gravitatea discursului, impresia ca asisti la un ritual magic si, deopotriva, profund religios. În timp ce optzecistii tipici deconstruiau, dadeau cu tifla realitatii imediate, poetul iesean tenta o constructie în marginile filosofiei (abisale) si ale orizontului ontic. Desi marturiseste undeva ca a facut parte din Cenaclul de Luni, eu as zice ca mai degraba s-a forjat la scoala de poezie a lui Ioanid Romanescu, a lui Dan Laurentiu, a lui Mihai Ursachi. Si, aproape cotidian, în acei ani, pe terasa Corso, de pe Lapusneanu. Aceste frecvente – mai ales cea a magistrului din mahalaua celesta Ticau si-a terasei Corso – au fost evocate în diverse împrejurari de Nichita însusi, cu orgolioasa sau indispusa sinceritate, pentru taciturnul ce este. Schimbarea la fata a României, din ’89, a însemnat si pentru Nichita Danilov, o adevarata descatusare. Nu în sensul ca si-ar fi schimbat discursul poetic, dar a devenit un fel de scriitor-orchestra: s-a lansat în publicistica, a început a publica proza; a scapat de corvoada de corector, devenind redactor, director, diplomat si asa mai departe. A început a deveni el însusi?, ma întreb si-l întreb. Remarcabil e faptul ca, spre deosebire de altii, Nichita nu evita, în desfasurarile sale publicistice, a scrie despre confrati. Dimpotriva, îi întâmpina cu o anume voluptate a receptarii, fie acestia din orice generatie si din orice domeniu al artei, considerând, cum e si firesc, ca facem parte cu totii dintr-un anume ambitus cultural, care trebuie relevat, expus, întretinut. Portretistica lui e savuroasa si copioasa, ca a unui Dan Hatmanu trecut prin Dali. În acelasi timp, nu pot sa nu remarc nervul polemic care-l anima uneori, rasparul fata de anumiti confrati, sau fata de numeroasele disfunctii ale lumii în care traim, aflata, fatal, în eterna tranzitie... Am la activ multe întâlniri punctuale cu Nichita, desi n-as putea spune ca am stat vreodata la taifas. Defectul principal: lipsa de apetit ludic, faptul ca nu juca sah, ping-pong... Oare pe maidanul din Musenita natala, a batut si el mingea, ca orice copil? Trebuie sa-l determin sa plonjeze în propria-i biografie, cu aceeasi voluptate grava, sau bonoma cu care redeseneaza biografia altora. În vara anului 2000, ne-am întâlnit la Chisinau, unde era consilier diplomatic cu probleme de presa. Într-un conclav de scriitori – dezlantuiti, polemici, revendicativi, subiectivi, aghezmuiti cât încape – abia daca am schimbat câteva vorbe banale. Toti ochii, toate urechile erau atintite, ciulite asupra lui, toti asteptau ca el sa vina cu solutii miraculoase... Mult mai târziu, când nu mai era în functie, mi-a deslusit câteva dintre dificultatile pe care le-a întâmpinat în a stabili un flux de presa româneasca peste cele doua maluri ale Prutului. Ceea ce n-a reusit el, n-au reusit nici înaintasii sau urmasii lui. Dar, peste toate, aceasta experienta în diplomatie l-a facut, oare, mai... diplomat? Si: cum întâmpina vârsta de-acum? Simte o schimbare de metabolism, nu doar biologic, ci si artistic? Criticii au remarcat o anume schimbare de ton, mai ales în ceea ce priveste demersul poetic din ultimele volume, în care, dupa o coborâre în maelstrom, pare a cauta noi cai de comunicare, fante de lumina, deseori orbitoare... Aceste secvente, usor adaptate, sunt tot atâtea descifrari si interogari pe care i le-am transmis, pe mail, pentru un virtual interviu. Adresantul mi-a raspuns, uimit: ... acum stau în cumpana: sa raspund sau sa nu raspund? Daca nu raspund, si dvs publicati textul, totu-i în ordine: în fond dvs. puneti niste întrebari esentiale legate de biografia mea literara. Poate ca misterul avatarurilor mele cultural-existentiale ar trebui sa ramâna sub semnul întrebarii. Nu e bine sa ridicam cortina: cine stie ce vom decoperi în spatele ei, privelistea pentru cititor nu ar fi prea grozava. Poate ca acolo se afla chiar omul fara însusiri, sau omul de hârtie, sau (ca sa rimez) o pasare ce încearca sa iasa din colivie, dar nu are suficienta cerbicie sa înfrunte vijelia de afara.... si atunci îsi baga singura gheara în gât... Cred ca sunt si suntem captivi în cusca pe care fie destinul, fie propriile nelinisti si neîmpliniri, dar si împliniri, ni le-au împletit cu migala de-a lungul vremurilor. Si, totusi, în ciuda acestei judecati, de altfel drepte, tocmai din pricina incisivitatii si frumusetii întrebarilor, inima îmi da ghes sa raspund. Zise Corbul: Daniel! Daniel Corbu practica duhul blândetii si are, în cel mai înalt grad, cultul prieteniei. Plus obiceiul de-a scrie Scrisori catre cei singuri, cum îsi intituleaza un volum. Acolo, dar si-n alte carti, aproape toate poeziile sunt dedicate. Si mai au un clenci aceste Scrisori...: sunt ca niste evocari, ale unui Iasi mitologic, si ale unor figuri care l-au ridicat si-l mentin, orasul, la altitudinea legendei. În acest burg aproape ideal, oricum ireal, poetul, „mohorât si stingher/ abatut si premonitoriu”, îsi asuma conditia de „paznic nostalgic al sfintelor urme”. Ceea ce si e, ca muzeograf si ca editor. El reanima umbra unor „hirsuti filosofi vacsuitori de vorbe”; strabate Iasul cu si fara Ioanid Romanescu; este vazut Cu Mihai Ursachi peripatetizând prin mahalaua celesta Ticau; dedica o Elegie neasemuitului poet Cezar Ivanescu; are un Dialog în Sala Pasilor Pierduti Cîstigati Adunati cu pictorul Sabin Balasa; scrie o Scrisoare de prietenie si buna vecinatate spirituala expediata poetului filosof Liviu Antonesei de catre anahoretul Daniel Corbu în seara de dupa Sfânta Marie Mica, pe când se-aliniau planetii iar pamântenii asteptau o noua cometa. Alte epistole si mesagii strabat timpuri si spatii, convocând la „colocviale” confrati si chiar frati care i-au marcat, cultural si existential, devenirea întru fiinta lirica. Textele sunt, de obicei, ample, într-o curgere, cândva, whitmaniana, cu trimiteri la Eminescu si Trakl, la Rilke si Elytis, la Poe si Pound, la Nichita Stanescu ori la Virgil Mazilescu, într-un mixtum compozitum ce poarta, peste toate, dictiunea Corbului Daniel. Emanatie a Scolii de Poezie de la Târgu Neamt, edificata, în anii ’80, dimpreuna cu etern îndureratul Aurel Dumitrascu, cu Adrian Alui Gheorghe si Nicolae Sava, cu George Calcan si Radu Florescu, Daniel Corbu a venit în zbor planat spre Iasi si spre Bojdeuca ticauana, refacând un itinerar ilustru. Pîna atunci, ar fi practicat tot felul de munci (si zile) care „dau bine” în cv-ul unui scriitor american, fiind: operator chimist, ajutor de ospatar, masinist, maseur, laborant, profesor suplinitor, vânzator ambulant, corector, jurnalist, inspector cultural, editor... Precum se vede, a mers crescendo, pâna la a-si forja propria editura (si revista), a organiza festivaluri lirice de semn contrar (unul, de Neoavangarda, altul – consacrat lui Grigore Vieru) si-a ajunge chiar director adjunct al MLR „Casa Pogor”. Ca orice poet autentic, cel ce-a scris Documentele haosului e un ghem de contradictii, punându-si/ provocându-si – cum si recunoaste – mai multe întrebari decât raspunsuri. Uneori intra în conflict cu sine însusi si chiar cu noi – si tocmai aici e farmecul desuet si un pic nonconformist al poetului: în discontinuitatea si, câteodata, în enormitatea demersului sau. Cu, în zilele sale bune, un delectabil apetit al povestirii scrise sau orale, plina de ornamente care fac/ faceau deliciul galeriei, drapat în hainele de gala ale poeziei, dar si-n salopeta salahoriei la cartea urmelor, Daniel Corbu etaleaza, pe unde trece, un zâmbet sceptic si-un cuvânt care reconforteaza. Chiar daca-l auzi recitând: „Flirtez cu Moartea, ziua-i la rascruce/ iar tineretea e la asfintit/ ratacitor pe drumul care duce/ cu asteptari de unde am venit.” Sau tocmai de-aceea. (Secvente din „Figuri. Legende...”, volumul „Cronice si... anacronice”, Junimea, 2017) Nicolae Turtureanu este poet si publicist, director-fondator al revistei „Cronica veche”
