În acest episod, formulez câteva reflectii despre corabii, corabieri, catarge et caetera în vechi texte românesti. Ajungem acum la denumirea cea mai frecventa folosita de români în limba veche pentru a denumi generic o ambarcatiune de dimensiuni mai mari, destinata transportului de persoane si de marfuri. Este vorba despre cuvântul corabie (cu varianta, mai rara, curabie), cuvânt care este împrumutat de timpuriu dupa substantivul cu acelasi sens corablĭ din limba slava veche, adica de pe vremea convietuirii românilor (aprox. secolele al VII‑lea - al X‑lea) cu „slavii vechiˮ, stramosii actualilor bulgari, sârbi, ucraineni etc. Cuvântul apare frecvent în cele mai vechi texte românesti scrise, începând cu Scrisoarea lui Neacsu din Câmpulung catre Hans Benckner, judele Brasovului (1521): „au trecut ceale corabii ce stii si domniia ta pre Dunare în susˮ. Îl regasim apoi peste tot, în scrierile bisericesti, în Apostol‑urile si Psaltirile rotacizante, pâna în Noul Testament de la Balgrad (1648), Biblia de la Bucuresti (1688) sau în splendidul distih al lui Dosoftei: „Peste luciu cu genune/ Trec corabii cu minune.ˮ Chiar daca nu puteau vedea aievea corabii decât rareori, stramosii nostri aveau o buna reprezentare a lor si foloseau cuvântul destul de frecvent, de vreme ce au fost create destule derivate: corabier, a corabia ‘a naviga’, corabiesc, corabioara, corabiuta, corabnic (‘marinar’, rar, în Codicele Voronetean, secolul al XVI‑lea), corabiereste ‘asemenea unui corabier’; ba exista chiar si numele unui dans popular, numit corabiasca sau corabiereasca. Tot vechi este si catarg (plural: catarguri sau catarge), cuvânt intrat si mentinut în fondul principal al românei moderne. La aceasta raspândire a cuvântului a contribuit si o împrejurare istorica semnificativa: trunchii înalti, solizi si drepti ai brazilor din Carpatii Orientali erau apreciati drept catarge de buna calitate în bazinul Dunarii, în Marea Neagra, ba chiar în întreaga lume mediteraneana. Exportarea lor a produs o veritabila meserie traditionala la românii din zona, plutaritul. Legate mai multe între ele, trunchiurile masive si drepte de brad alcatuiau plute, erau conduse de plutasi pe Bistrita si apoi pe Siret, pâna la Dunare si de acolo spre Marea Neagra si spre Mediterana. Forma etimologica primara a lui catarg fost catart, dupa neo-grecescul κατάρτι, dar aceasta varianta a iesit din uz de multa vreme. Forma catarg, pe care o întrebuintam înca si azi, pare sa fi aparut, dupa explicatiile din Dictionarul-tezaur al limbii române, seria veche, printr‑o confuzie cu un alt cuvânt neo‑grecesc împrumutat în româneste, si anume substantivul feminin caterga sau catarga, dupa ngr. κάτεργον, cu sensul de ‘galera’. Condamnarea la galere a criminalilor era echivalenta în vechime, pâna la aparitia navelor cu aburi, cu pedeapsa la munca silnica. Îl certa … cu caterga toata viata lor. - citim în vechile pravile din secolul al XVII‑lea, iar în Letopisetul lui, Miron Costin scrie: Ori sa‑i puie supt sabie, ori sa‑i deie la catarga. Când vine vorba despre ele, pânzele corabiile sunt numite în textele bisericesti vechi prin substantivul vetrela sau vetrila (plural: vetrele sau vetrile), si acest cuvânt provenind, poate, din slava veche, sau, mai degraba, putin mai târziu, din limba slavona. Echivalentul modern vela (plural: vele) este un împrumut târziu din italiana, iar pânza (cu etimologie obscura!) este folosit foarte târziu cu acest sens marinaresc (spre sfârsitul secolului al XVIII‑lea). Unii istorici moderni vorbesc despre pânzarele, adica vasele cu pânze, cu ajutorul carora Stefan cel Mare ar fi cucerit Cetatea Chiliei de la Dunare. Pentru frumusetea lor poetica, îmi iau libertatea sa reproduc câteva citate din vechile texte românesti, unde cuvintele discutate mai sus apar adesea împreuna. Primul este din Codicele voronetean: Ridicara veatrila si sufla ventisoru. Iar în Cazania lui Varlaam (din 1643), cartea cea mai citita în primele secole ale culturii românesti scrise, vedem cum unul dintre corabiari se sui deasupra catartului sa îndireptedze veatrila. Si lui Dimitrie Cantemir îi erau cunoscute operatiile implicate de arta navigatiei, dupa cum se vede dintr‑un pasaj din Istoria ieroglifica, un fel de roman alegoric scris de marele principe moldovean între anii 1703‑1705: Corabierii volbura carea asupra le vine si primejdia carea în cap li sa pune vadzind, unii funele întindea, altii vetrilile strângea. Într‑una din didahiile sale, Antim Ivireanu, marele georgian destinat sa compuna el, un fost rob, varianta clasica a Liturghiei românesti, se refera si el la o corabie care avea catarg si corabier vrednic si vetrile iscusite. Devenit deja un arhaism, cuvântul îsi dezvaluie la Eminescu, o stralucire nebanuita: Se desface‑acum la larg/ Luntrea cu‑ale ei vintrele spânzurate de catarg. La unii scriitori de pe la începutul secolului al XIX‑lea, gasim formele vântrea sau vântrela, pl.: vântrele sau vântreli, rezultate dintr‑o amuzanta resemantizare a cuvântului vechi, prin apropiere de vânt. Iata doua poetice contexte la Gheorghe Asachi (Venea pe lac, repede plutind, un vas cu vântrelele întinse.) si Vasile Alecsandri (Cu vântreli de rogojina si cu vâsle de sandal). Prezenta acestei bijuterii lexicale nu ne mira nici la Vasile Voiculescu, fara seaman cunoscator al celor mai ascunse hatisuri ale limbii române: Urechile i se suceau neastâmparate ca vântrelele de corabie. Toate aceste povesti lexical-etimologice ne indica faptul ca cele mai vechi cunostinte despre corabii par sa le fi primit românii din citirea Sfintelor Scripturi sau din contemplarea abundentei iconografii care împodobeste peretii si catapetesmele bisericilor noastre. Mentionez doar câteva exemple cunoscute de mai multa lume. La Voronet, în partea din dreapta, jos, a marii fresce înfatisând Judecata de Apoi, apare un personaj misterios, sezând pe un delfin în plina mare si tinând în mâna dreapta o corabie cu pânze, simbol probabil al salvarii pentru sufletele înecatilor care se zbat în jurul lui. La Moldovita, în partea din stânga jos a frescei în care este zugravit asaltul Constantinopolului, se afla reprezentata o corabie, cel mai probabil un galion, o nava de razboi dotata cu tunuri. Patron al marinarilor, Sfântul Ierarh Nicolae este adesea înfatisat în icoane, ca, de pilda, în frescele de la Sucevita dedicate vietii popularului sfânt, pe sau alaturi de o corabie, trimitere la una dintre minunile sale, salvarea unor soldati de la înec. Majoritatea apostolilor lui Iisus Hristos practicau meseria de pescari, asa ca nu este de mirare ca îi vedem pe multe icoane cu luntrele si corabiile lor, exercitându‑si meseria pe lacul Ghenizaret, de unde Mântuitorul i‑a chemat la sine „ca sa îi faca pescari de oameniˮ. De aceasta tema ne vom ocupa însa într‑un episod viitor. Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
