Seria consideratiilor etimologice din sfera mai larga a pescuitului este continuata de câteva cuvinte românesti importante referitoare la ambarcatiuni. Într‑un articol recent publicat în „România literaraˮ (nr. 35/2021) cu titlul Insula, marea si fluviul în imaginarul colectiv, antropologul Andrei Oisteanu argumenteaza în mod convingator inapetenta istorica a românilor si a stramosilor lor autohtoni pentru mediile fluviale si marine, pentru navigatie în general. Aceasta asertiune se verifica si din evaluarea cantitativa a termenilor românesti din aceasta sfera de desemnare. Aceasta constatare nu ar trebui sa mire pe nimeni, având în vedere faptul ca, pâna în pragul epocii moderne, marea majoritate a românilor au dus o existenta pastoreasca si, partial, transhumanta. Asa se face ca în terminologia pastorala din limbile popoarelor vecine (albanezi, bulgari, sârbi, maghiari, ucraineni, greci, turci etc.) se afla numeroase împrumuturi lexicale din limba româna. Potrivit unuia dintre principiile metodei de explicare a dinamicii istorice a lexicului unei limbi cunoscuta sub numele „Wörter und Sachenˮ („cuvinte si lucruriˮ), pe care am evocat‑o în prima parte a prezentului articol, cuvintele se împrumuta de la o limba la alta, de regula, împreuna cu obiectele pe care le desemneaza. Asa ca, în calitatea lor de „pastores Romanorumˮ, secole de‑a rândul românii au „daruitˮ vecinilor lor o mare parte din terminologia lor pastorala. Revin acum la discutia etimologica pe care o propun în acest articol. Din câte îmi dau seama, în sfera de desemnare la care ne referim, singurul cuvânt pastrat din traco‑daco‑getica pare sa fie mal, plural: maluri, în sintagme precum malurile Dunarii sau malul marii. Dovada de netagaduit este prezenta acestui cuvânt doar în limba albaneza, limba al carei substrat iliric este îndeaproape înrudit cu cel tracic. O explicatie „logicaˮ ar putea fi aceea ca si râurile mai mici, pe unde puteau poposi odinioara pastorii valahi, aveau malurile lor. Cum stau însa lucrurile cu limba latina, fundamentul limbii noastre? Desi romanii erau mari navigatori, ruralizarea populatiei romanizate din Balcani si Carpati si apoi „specializareaˮ ca pastori a românilor au condus la disparitia quasi-totala din limba acestora a terminologiei latine originare romane. Între putinii termeni pastrati neîntrerupt în limba româna trebuie mentionat mai întâi vas (din lat. vasum), folosit înca din vechile traduceri de texte bilice din secolul al XVI‑lea (Psaltirea si Apostolul) cu ambele sensuri etimologice principale din latina, si anume ‘ustensile, scule, instrumente’ (sens generic) si, respectiv, ‘nava’. Originalul navis din limba civilizatorilor lumii de odinioara s‑a pierdut si a trebuit re-împrumutat si adaptat sub forma nava, în epoca moderna, si anume, precum si alte sute, poate mii de neologisme, pe la începutul secolului al XIX‑lea, din franceza, italiana sau latina savanta. Raritatile lexicale precum naie si derivatul naier, voind sa semnifice nava si pe navigator, sunt constructii livresti deja învechite, create de carturari latinizanti din secolul al XIX‑lea pe baza de analogie („ca si cum ar veni de la navemˮ) si folosite mai ales în traducerile din poezia antica. Pastrata însa din latina si cunoscuta tuturor românilor este luntrea (lat. luntris). Dovezi structurale pentru vechimea si „nobleteaˮ acestui cuvânt pot fi considerate multimea derivatelor (luntras, luntrita, luntrisoara, luntricica, luntrioara, verbul a luntri etc.) si a expresiilor figurate (a se face luntre si punte, a sta cu fundul in doua luntre etc.), pentru care românii au avut tot timpul la îndemâna sa le creeze. Etnografii vorbesc despre luntrea scobita dintr‑un singur trunchi de copac (monoxila) ca despre ambarcatiunea traditionala a românilor, fapt confirmat de scrierile vechilor istorici greci si romani. Luntrea monoxila, ambarcatiunea straveche a românilor Tot latinesc mostenit este aproape sigur si tarm (sau tarmure). Dintre numeroasele sale sensuri punte, vechi urmas al latinescului pont(em), putea sa‑si specializeze unul si pentru a putea desemna acea parte componenta a unui vas care acopera corpul vasului si pe care îsi desfasoara activitatea echipajul. Epuizând lista foarte subtire a cuvintelor românesti legate de navigatie mostenite din latina, ajungem acum la barca, un veritabil arhilexem al câmpului semantic în discutie, cum l‑ar fi denumit ilustrul lingvist Eugenio Coseriu. Ceva asemanator nu a existat nici în latina clasica, nici în latina populara de la baza limbilor romanice. Apare în schimb în texte latine târzii, de unde a patruns în mai toate limbile romanice. Specialistii au propus, ca etimologie primara posibila, un cuvânt din limba egipteana sau dintr‑una din limbile pre-indoeurpene. În româna, cuvântul apare în texte foarte târziu, pe la sfârsitul secolului al XVIII‑lea, putând fi considerat un neologism din franceza sau italiana, dar el exista si în turca, neogreaca si bulgara. Adoptarea recenta a acestui cuvânt este indicata si de numarul mic de derivate (barcagiu, barcuta) si de expresii fixe pe care le‑a generat. Probleme interesante pune si capitan, care apare în vechi texte românesti înca din secolele al XVI‑lea - al XVII‑lea, putând fi preluat ca împrumut neologic din oricare din limbile contact active în epoca, maghiara, polona sau chiar turca, si consolidat mai târziu prin limbile italiana sau franceza. De notat ca, în limba veche, neologismul capitan a fost concurat în uz de mai vechiul capetenie, derivat intern, care a ajuns sa însemne atât de multe lucruri, încât nu s‑a mai putut specializa si pentru sfera marinareasca. Înainte de a trece la seria terminologica constituita în marina moderna româneasca, sa mai mentionam ca cele mai vechi denumiri pentru diferite ambarcatiuni sunt si ele împrumuturi mai vechi sau mai noi. De exemplu, în diferite texte cu caracter economic sau vamal din prima jumatate a secolului al XIX‑lea, gasim tot felul de bolozane (singular: bolzan ‘un fel de bac’, împrumut din turca si sârba), saici (singular: saica ‘ambarcatiune cu fundul plat folosita la transportul de marfuri’, împrumut din turca, bulgara sau sârba), caice (singular: caic ‘corabie turceasca usoara, cu doua catarge’) si ghimii (‘corabie turceasca de mici dimensiuni’), ambele împrumuturi directe din turca. Tot turcesc este si limanul, pe care, cu sensul de ‘port’ îl gasim si în alte limbi, neogreaca, sârba, bulgara rusa si… maghiara (limány), unde a ajuns prin intermediul limbii române. Actualul port vine din franceza si este relativ recent. (Va urma) Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
