Inventarind denumirile de pesti cele mai cunoscute din limba româna, autorul constata ca majoritatea lor sunt cuvinte împrumutate de la popoarele vecine. În ordinea alfabetica, asa cum se cuvine într‑o cercetare cât de cât riguroasa, lista pestilor pe care îi cunosc dupa numele lor începe cu avatul, rapitorul ager, ruda mai degraba cu ciprinidele precum crapul si carasul, decât cu alti fiorosi rapitori precum salaul, somnul sau stiuca. Argintiu, stralucitor si puternic, avatul ataca mai ales pestisorii care înoata pe la suprafata apelor limpezi, seara sau dimineata. Numele acestui rapitor este probabil turcesc, deoarece îl regasim si în aceasta limba. De la numele acestui peste, probabil pe baza asemanarii formale vine avatoi sau arvatoi, care se foloseste la mine în sat pentru a denumi pestele de mici dimensiuni mai cunoscut sub numele de oblete (derivat probabil de la adjectivul oblu ‘drept, neted’, cu sufixul -ete, pe care îl gasim si la stiulete, Marinete sau Moromete. Cuvântul baboi, folosit ca nume generic pentru pestii de mici dimensiuni, ca si babusca, sunt de origine bulgareasca. Tot din bulgara vine si numele cunoscutului biban, micul rapitor verde la culoare, cu care ne întâlnim cam toti la începutul carierei pescaresti, caci este foarte vorace si nu refuza nici o momeala. Bulgaresc este si numele caracudei, peste banal si fara personalitate, care a ajuns sa însemne ‘insi fara contur si personalitate, tolerati într‑o adunare selecta’, cum era de pilda odinioara societatea «Junimea» de la Iasi, unde numele ironic de caracuda era purtat de chibitii care cascau gura la discutiile dintre protagonistii adunarii. Cega, cel mai mic dintre sturioni, si‑a luat numele de la sârbi, iar ciortan, cum mai este denumit frecvent crapul, vine din turca. Derivatul ciortanel este, desigur o creatie pe teren românesc. Cleanul este si el bulgaresc, iar costrasul este sârbesc. Banalul caras, care a invadat apele nostre adus, pare‑se, din China de mai putin de o suta de ani, poarta un nume rusesc. La pescuit, în locul numit Laghita, în fata Ostrovelului Cu blândul si banalul crap intram într‑o adânca dilema, fiindca acest nume îl gasim si în franceza unde este feminin (la carpe), în germana, unde este masculin (der Karpfen), în engleza si în mai toate limbile balcanice. Ca sa fi fost mostenit din latinescul carpa nu ne lasa sa deducem legile fonetice, caci ar fi trebuit sa avem *cârpa, or umila bucata de textila cu care ne stergem pantofii vine din bulgara. Pâna va aparea un etimolog iscusit ca sa ne dea o explicatie plauzibila, ramânem putin în ceata! La pagina urmatoare a catalogului nostru etimologico‑pescaresc, gasim ca numele linului, pestele dolofan si lenes de pe fundul baltii, cu culoarea lui galben-întunecata, vine din bulgara, iar numele lostritei, apriga vânatoare din apele de munte, nemurita într‑o cunoscuta povestire a lui Vasile Voiculescu, ne‑a fost împrumutat de vecinii ucraineni. Cei doi sturioni uriasi din apele salmastre ale Dunarii, marii furnizori de caviar, morunul si nisetrul, poarta si ei nume bulgaresti, ca si mreana, eleganta si puternica vânatoare a marilor râuri interne, Prutul, Siretul, Muresul sau Oltul, ratacita însa, uneori, si în Dunare, niciodata însa prin balti sau iazuri. Sa mentionam în treacat si melcii, cu infinita lor varietate, hrana de baza pentru multi din pestisorii apelor noastre. Nu detinem o explicatie multumitoare a originii acestui cuvânt. Ajuns în acest punct al alfabetului, îti cer îngaduinta, cititorule, sa îti împartasesc o experienta terminologica foarte personala, caci priveste numele unui pestisor cunoscut doar de mine si de tovarasii mei de pescuit de la Seimeni. Îi ortografiez numele cu aproximatie, folosind o litera din alfabetul limbii spaniole, ca sa sugerez pronuntarea regionala, cu un sunet inexistent în inventarul limbii literare, sunet definit de dialectologi drept o consoana nazala palatala, un fel de n sau m articulat pe valul palatului („cerul guriiˮ).Aceasta rostire o mai gasim regional în cuvinte precum ñiere (miere) sau niñca (nimica). Este pestisorul caruia îi spunem ñalci sau daca este mai marisor de o palma, sula mocanului. Unii îi mai spun, impropriu, guvid. Seamana, la forma si la culoare cu un guvid de mare, dar este alta specie. Este asemanator si cu tiparul (etimologie necunoscuta), pestisor de care erau pline baltile Dunarii în copilaria mea, dar care, în mod ciudat, pare sa fi disparut cu totul din zona, ca si alti pesti, precum, de exemplu, linul. Seamana, de asemenea, cu pestisorul numit în alte parti zvârluga (si acesta cu etimologia necunoscuta!). Este maroniu-verzui, cu pete mai închise la culoare, fusiform, cu o gura foarte mare. Nu am vazut niciodata unul mai mare de 10-12 centimetri. Vioi si foarte hranace, se prinde în Dunare usor, oricând si oriunde, chiar lânga mal. Fiind atât de mic, îi dai de obicei drumul înapoi, în apa. Spre deosebire de alti rapitori, care, o data capturati, mor foarte repede, ñalciul este foarte vivace. Mica mea inventie pescareasca consta în a‑l folosi ca pe o momeala foarte eficace pentru salau, agatându‑l în cârlig de… buze, si nu de spinare, dupa cum „scrie la carteˮ. Cât priveste etimologia, ea îmi ramâne necunoscuta, o apropiere oarecare putând fi totusi facuta cu numele pestelui mihalt, cunoscut în alte zone, dar nefolosit la noi la Seimeni. Si etimologia acestui din urma nume este, de altfel, obscura. Îndragitul salmonid al apelor de munte, pastravul, ca si sturionul de talie mijlocie pastruga, poarta si ele nume cu sonoritate slava, primul gasindu‑se si în bulgara, iar cel de‑al doilea în sârba. Ambele cuvinte sunt înrudite etimologic cu… pistruii, termen care are la baza un radical slav. Tot din bulgara vin si numele modestei platici, al nasosului scobar, ca si al înfoiatei zglavoace, cu care am facut cunostinta la poalele Ceahlaului, în pârâul Izvorul Muntelui. Desi nu sunt pesti, apartin totusi nomenclatorului pescaresc alti doi locatari de vaza ai Dunarii si anume racul si scoica, ale caror nume ne‑au ramas în limba din slava veche de peste o mie de ani, de pe vremea simbiozei româno-slave. Tot atunci si pe aceeasi cale a intrat în vocabularul românesc numele maretului somn, clasificat de Carl Linné cu numele lui latinesc Silurus, pastrat în cele mai multe din limbile romanice. În fine, numele celor doua rapitoare mari, mult râvnite de pescari, salaul si stiuca sunt venite si ele de prin alte zari etimologice, si anume, primul, din maghiara, iar cel de‑al doilea din bulgara sau din sârba. (Va urma) Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
