Sa fie capitala Islandei un punct de inflexiune pentru nationala tricolora? A fost succesul României obtinut joi, la Reykjavik, în fata Islandei o mare victorie, cum s-a auzit trâmbitându-se pe canalele TV din toata patria? Nu, n-a fost o mare victorie, ci un 2-0 perfect normal, obtinut în fata unei tari cu o populatie cât a unui târg mai rasarit de pe la noi, spun statisticile. Mai ales ca este la moda a judeca valoarea fotbalistica dupa indicii demografici ori gradul de erectibilitate. O tara uitata în mijlocul Atlanticului, pe care tricolorii de altadata o rupeau cu 4-0 chiar în Reykjavikul ei. Si ce daca acum cinci ani, Islanda asta minuscula scotea Anglia de la Euro? Se întâmpla pentru ca marele Albion, sfâsiat de batalii intestine si pancreatice, trebuia sa dea un tignal de alarma Europei fotbalistice, suprasolicitate de confruntari fotbalistice fara sfârsit. Am batut Islanda. Ei si ce-i? Calificarea la Cupa Mondiala ramâne la fel de morganatica y compris fantomatica. Vor merge altii în locul nostru, pentru ca... etcetera si asa mai departe... Si totusi, ramâne un semn de întrebare, mare si rasucit. Am batut oare degeaba Islanda la Reykjavik, marea obsesie a lui Mirel Radoi? Pare ciudat, dar la ideea prea gazetareasca a unei „mari victorii” în capitala gheizerilor au achiesat, la o emisiune TV post factum, doi mari atacanti ai fotbalului românesc, Viorel Moldovan si Ciprian Marica. Victoria de la Reykjavik nu înseamna o viza spre „high life”, ci un prim pas din iesirea din nadirul strafundurilor. Ca numai cu un an în urma, nationala tarii noastre se arata, în acelasi oras înghetat, la nivelul maxim (minim) de (im)potenta fotbalistica. Pentru ca Mirel Radoi s-a rugat sa i se iteasca din nou Islanda în fata, ca sa arate ca, totusi, merita sa selectioneze nationala României. Pentru ca sirul nesfârsit de ghinioane trebuie sa aiba un sfârsit ca orice ghem de sfoara. Pentru ca România merita o sansa de viitor, prin tinerele talente izvorâte în ciuda unui ambient catastrofal, si nu prin cârpacelile unui (eventual) antrenor hârsit pe principiul „experenta e totul”. V-ar fi placut o nationala cu Tamas, Sapunaru, Budescu, Latovlevici, Rusescu, Cristi Tanase sau Keseru? România n-a obtinut o victorie colosala la Reykjavik prin ea însasi, ci o sansa de confirmare a unui drum deschis, nu a unei restauratii. Nu neaparat victoria lui Mirel Radoi sau a lui Nae Stanciu, ci consecventa unor idei de selectie. Pare greu de vorbit despre „consecventa” când s-au facut atâtea schimbari de la un meci la altul, de la o campanie la alta. Pare de asemenea, usor, ca multimea de selectioneri ad-hoc, ghidonata din centrul mediatic de unde se da ora exacta, sa conteste, din punct de vedere statistico-sentimental, selectia singurei persoane responsabile taman cu selectia. Dar selectia asta afurisita nu se face pe baza notelor din Gsp, ori „Fanatik”, nici dupa respectabilul „InStat”, nici dupa „Transfermarkt”, dupa calculele care nu pot lua în consideratie chimia dintre jucatori, sau dintre echipa si antrenor. Si, la urma urmei-trebuie repetat-singurul care raspunde cu postul, de selectie, este cel platit pentru asta, adica selectionerul nationalei României. Victoria de la Reykjavik este una mare pentru ca a demonstrat un lucru simplu: cu toate bâjbâielile trecutului apropiat, Mirel Radoi a învatat meserie din mers. Un Dan Petrescu, de pilda, metamorfozat în selectioner, n-ar fi învatat nimic, pentru ca - în mod logic - ar fi considerat ca n-are ce învata. Victoria din Islanda a demonstrat ca munca de selectioner, dupa cum îi este nomenclatura, este o munca de selectie perpetua, înainte de încropirea naturala a unui schelet stabil de echipa nationala. A demonstrat ca viitorul este a lui Dennis, Ianis, „Cic” sau chiar Jovan si ca drumul pe care nationala României trebuie sa mearga nu poate fi altul. Mai sunt doua meciuri importante pentru reprezentativa în acest început de septembrie: unul cu Liechtenstein, pe „Arena Nationala”, care aproape sigur va fi câstigat, unul, cu Macedonia de Nord, la Skopje, pe care ar fi minunat sa-l câstigam. Numai ca, inclusiv cu aceste posibile victorii, calificarea spre Doha nu este certa, si nu numai pentru ca implica un baraj cu un adversar redutabil. La sfârsitul acestei campanii de calificari, nu este exclus ca „aleasa” României sa se desparta de brigandul Mirel Radoi. Lucru mai putin important, decât mentinerea drumului pe care fotbalul românesc circula. Cu Radoi sau cu altcineva. Sa fie capitala Islandei un punct de inflexiune pentru nationala tricolora? Reykjavik, cuib de vise...
