În cazul Iasului, dupa ce spatiul public, „încremenit în secolul 19”, e populat, asa cum afirma si Cristian Rusu, doar de „monumente istoriste, porumbei si banci”, iar nemultumirile si suspiciunile publicului fata de lipsa de transparenta a administratiei locale sunt justificate, orice reactie fata de arta contemporana care iese din tipare este si o forma de blamare a edililor. Zilele trecute, vazând numarul urias de reactii stârnite în online de instalatia lui Cristian Rusu, A Walk in the Park, m-am gândit sa aflu mai multe pareri si, mai important, argumente în sprijinul lor, aducând subiectul într-o discutie relaxata, la un pahar de vin. Interlocutorii erau prieteni de-ai mei, buna parte dintre ei activi în mediul universitar, cu apetenta culturala ridicata. S-ar încadra în definitia intelectualilor. Am pus doua întrebari, la care am solicitat raspunsuri de la fiecare dintre ei. Prima era daca le-a placut, iar a doua daca, indiferent de raspunsul anterior, o considera o lucrare de arta sau nu. Din 7 persoane prezente, 2 au spus ca li s-a parut interesanta, 3 ca îi înteleg intentia, dar nu le place în mod deosebit, iar 2 persoane au sustinut (foarte indignati) ca nici macar nu ar putea fi numita arta. Amuzându-ne cu totii ca Iasul ar putea fi scena unui protest împotriva unei instalatii de arta în spatiul public (gest cu care nici cei care-i contestau calitatea de act artistic nu erau de acord), i-am rugat pe cei doi revoltati sa-si argumenteze revolta. Pe scurt, ambii (cadre universitare, detinatori de doctorate luate pe bune, la institutii din strainatate, poligloti, mari amatori de literatura si muzica) spuneau ca simpla dispunere a unor „bolovani” - chiar sub forma de labirint - în spatiul public nu atesta maiestria, mestesugul autorului, iar lucrarea nu stârneste emotie si dorinta de contemplare. La aceste puncte de vedere le-as adauga si pe cele din online, în care se mentiona ca lucrarea ar trebui validata de o institutie muzeala sau de o comisie. Într-adevar, odata cu aparitia artei conceptuale, la finalul anilor ‘60, practica artistica a celor care experimentau cu forme diferite de cele traditionale a fost deseori pusa sub semnul întrebarii, mai ales de catre publicul larg. Nu putini sunt cei care descriu arta conceptuala ca fiind greu de înteles, hiper-intelectualizata, elitista. Ea are nevoie mai mereu de un text explicativ, o cheie de lectura care sa faciliteze receptarea sa. Cei care n-au rabdare sa citeasca sau nu înteleg referintele pe care unii teoreticieni le strecoara în descrierile lor, le pot percepe, într-o prima instanta, ca pe un fel de bariera cognitiva. Acest lucru se întâmpla si pentru ca parte din texte sunt scrie într-un stil ermetic, accesibil doar celor care au deja o serie de lecturi si repere stilistice si vizuale anterioare. Nu putini dintre cei expusi la astfel de lucrari de arta renunta, frustrati, si resping unele manifestari ale artei contemporane, altii persevereaza si, cu ajutorul medierii facute de curatori, facilitatori, mass-media sau prieteni, ori prin propriile eforturi, autodidacti, depasesc aceasta bariera si ajung sa se bucure de întelegerea unor concepte sau lucrari asa cum ne bucuram în gimnaziu la rezolvarea unei probleme de geometrie. Prietenilor mei intelectuali de care vorbeam mai sus, desi poseda capacitatea de a întelege texte dificile, le lipseste expunerea la tipuri variate de arta si, mai ales, deschiderea de a-si confrunta si depasi propriile prejudecati despre ce înseamna arta, care sunt limitele ei si a-si actualiza criteriile estetice. Astfel, daca lucrarea lui Clemens Behr din fata bisericii Trei ierarhi fusese aruncata pe pietonal fara pic de mediere sau macar etichetare a numelui si artistului (practica perpetuata si la mare parte dintre sculpturile expuse în luna februarie prin oras), de data aceasta textul explicativ (scurt, dar care ofera cheia de lectura) este amplasat lânga lucrare. E clar ca labirintul lui Cristian Rusu a provocat multa emotie în spatiul public, viralizând-o (un lucru pozitiv pentru notorietatea festivalului care a facut-o posibila). Cât despre validarea institutionala a artistului si a operei sale, e suficient sa ne uitam la CV-ul si portofoliul sau. Ca artist vizual colaboreaza cu cea mai puternica galerie româneasca, Plan B, iar ca scenograf a luat o seama de premii, fiind si doctor în teoria teatrului la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj, unde preda. De altfel, am fost saptamâna trecuta la Timisoara pentru deschiderea Bienalei Art Encounters, iar lucrarile lui Cristian Rusu erau expuse atât în Cazarma U (un proiect unic de redare a unei constructii dezafectate, din centrul orasului, artei), cât si la Kunsthalle Bega, o galerie privata de mari dimensiuni, unde a expus în 2022, intervenind în spatiu cu elemente ce imita structura, vizibile inclusiv în cadrul expozitiei actuale. Deci, chiar si pentru cei nefamiliarizati cu opera sa, nu ar mai trebui sa existe dubii cu privire la validarea de catre lumea artei (prin curatori, teoreticieni, galeristi, bienale si muzee). Dezbaterea despre ce reprezinta sau nu arta a fost transata înca din 1974 de teoreticianul George Dickie care, pe baza scrierilor lui Arthur Danto, a afirmat ca lumea artei este cea care are puterea de a stabili ce este si ce nu este arta. În ceea ce priveste tipul si materialitatea lucrarii, de interventie în spatiul public cu o cantitate mare de piatra, ideea de a realiza astfel de labirinturi nu este una noua. Sub numele de land art au aparut înca din anii ‘60 opere care, pentru a putea fi vizualizate în ansamblul lor, trebuie privite de departe sau de la înaltime si, foarte important, sunt integrate în peisaj. Un labirint format din pietre a fost realizat de Eduardo Aguilera în 2004 lânga San Francisco (aproape de Mile Rock Beach). Andrew Rogers are o serie de lucrari similare, printre care „The winding path, the search for truth”, din 2010, reprodusa în mai multe situri. Simbolul labirintului este prezent de secole în diverse culturi si reprezinta calatoria, pelerinajul, fiind o invitatie spre contemplare spirituala. Eduardo Aguilera - Lands End Andrew Rogers - McClelland Labyrinth, 2010 Si atunci, de unde apare genul acesta de revolta fata de unele materializari ale artei contemporane? Îmi aduc aminte si de protestele din 2005 fata de punerea în scena la Ateneul Tatarasi a piesei de teatru Evanghelistii, a Alinei Mungiu-Pippidi, când director era Benoit Vitse. (Pare greu de crezut acum, într-o institutie care a construit o capela pentru artisti!, dar a fost o vreme în care Ateneul iesean era preocupat si de productii mai îndraznete, care sa educe si sa formeze gusturile spectatorilor.) Exista diverse motive pentru care unii oameni pot reactiona negativ la o lucrare de arta în spatiul public. Primul ar fi subiectivitatea gustului si preferintelor: ceea ce e considerat o capodopera de catre unii, poate fi respins sau ignorat de altii. Preferintele personale, experientele anterioare si educatia pot influenta modul în care oamenii reactioneaza la o lucrare de arta. Al doilea tine de interpretare: lucrarile de arta pot fi interpretate diferit si pot evoca emotii si reactii variate. Ceea ce unii pot percepe ca fiind profund sau provocator, altii pot considera confuz sau inacceptabil. Un al treilea e impactul social si politic, în cazul în care lucrarea are o astfel de miza. Lucrarile care abordeaza subiecte sensibile precum religia, politica, identitatea sau sexualitatea pot provoca reactii puternice din partea unor oameni. Un alt motiv ar putea fi lipsa de informatii despre intentiile artistului sau mesajul pe care îl transmite. Lipsa unei explicatii adecvate sau absenta contextului pot contribui la interpretari gresite si reactii negative. În cazul Iasului, dupa ce spatiul public, „încremenit în secolul 19”, e populat, asa cum afirma si Cristian Rusu, doar de „monumente istoriste, porumbei si banci”, iar nemultumirile si suspiciunile publicului fata de lipsa de transparenta a administratiei locale sunt justificate, orice reactie fata de arta contemporana care iese din tipare este si o forma de blamare a edililor. Totusi este curioasa aceasta reactie vehementa fata de o lucrare temporara, care nu interzice accesul prin piata, ci doar propune trasee, în vreme ce doar voci razlete se aud în cazuri de mutilare sau ocupare pe termen lung sau chiar permanent a unor bucati mai mari de spatiu public. Finalmente, asa cum e si cazul celor 2 prieteni, unele persoane au preconceptii despre ceea ce ar trebui sa fie o lucrare de arta în spatiul public. Iasul este, din acest punct de vedere, un oras conservator. Atunci când arta nu corespunde gusturilor sau preferintelor individuale, înainte de curiozitate sau dorinta de actualizare, apar dezamagirea sau chiar revolta. În concluzie, fie ca ne place sau nu, lucrarea lui Cristian Rusu, un artist român valoros, recunoscut, este, fara nici cea mai mica îndoiala, arta. Chiar daca pe unii îi scoate din zona de confort, beneficiile întrec cu mult supararile de moment. Datorita ei discutam din nou despre ce este arta, ne familiarizam cu ideea de a citi texte explicative si, de ce nu, putem devenim curiosi, cautând si alte lucrari sau practici diferite de cele cu care ne-am obisnuit. George Plesu este manager cultural, presedintele Asociatiei AltIasi
