„Nu ma mai lauda! Crezi ca sunt un Dumnezeu egocentric? Ma plictisesc sa fiu laudat. M-am saturat sa mi se multumeasca. Te simti recunoscator? Dovedeste! Având grija de tine, de sanatatea ta, de relatiile tale, de lume. Exprima-ti bucuria!” * Dumnezeul lui Spinoza cu care sta de vorba filosoful e chiar însusi Spinoza reflectat printr-o lentila ce mareste contururile proiectându-i dimensiunile atât înlauntru, cât si în afara sa, în haul cosmic. Dialogul sau, mai bine zis, monologul are menirea de-a pune în ecuatie raportul dintre om si creatorul sau. Extrag din acest monolog câteva fragmente relevante pentru modul cum îl percepe Baruch Spinoza pe Dumnezeu. Înainte de asta, tin sa precizez, pentru o mai buna interpretare a opiniilor sale, faptul ca Spinoza considera ca majoritatea religiilor sunt fenomene trecatoare în raport cu substanta universala eterna, din care se nasc toate lucrurile si probabil toate ideile si fenomenele de natura materiala si spirituala. Substanta, în conceptia filosofului, nu are totusi o realitate materiala, ci e de esenta metafizica, fiind dotata cu atribute infinite, din care însa inteligenta noastra, din pricina capacitatii sale limitate de cunoastere, nu poate percepe decât doua: lumea obiectelor materiale si diverse forme ale manifestarilor gândirii. Adevarata cunoastere, postuleaza filosoful, se realizeaza pe calea intuitiva, care e totodata si sursa iubirii spirituale a lui Dumnezeu, în timp ce nemurirea se obtine prin identificarea cu substanta eterna. Dar iata fi fragmentele extrase: „Nu mai da vina pe mine pentru viata ta nenorocita. Nu ti-am spus niciodata ca e ceva în neregula cu tine sau ca esti un pacatos sau ca sexualitatea ta e un lucru rau. Sexul e un cadou pe care ti l-am facut si cu care îti poti exprima dragostea, extazul, bucuria. Asa ca nu ma învinovati pe mine pentru tot ceea ce altii te-au facut sa crezi.” Probabil ca sexualitatea în viziunea lui Spinoza constituie o cale catre revelatie. Ea suplineste ratiunea, caci, daca ar poseda doar ratiune, omul nu ar putea simti pe deplin bucuria de a trai. Sexul e instrumentul prin care clipa eternitatii se varsa în clipa efemera, conectând individualitatea la substanta unica. Prin intermediul lui proliferam în spatiu si în timp, reproducându-ne si diversificându-ne formele. „Nu mai citi presupusele scripturi sacre - îl povatuieste Dumnezeu prin intermediul lui Spinoza pe om -, care nu au nimic de-a face cu mine.” Caci ele te duc, lasa sa se înteleaga Dumnezeul, pe un drum gresit. Si dupa acest sfat, urmeaza un pasaj sublim: „Daca nu poti citi într-un rasarit de soare - îi spune Dumnezeu -, într-un peisaj, în aspectul prietenilor tai, în ochii fiului tau.... nu ma vei gasi în nici o carte.” Nu e de mirare ca având astfel de idei de natura panteista, în anul 1655, la vârsta de 23 de ani, Spinoza a fost exclus din comunitatea evreiasca de la Amsterdam. Probabil ca ar fi fost exclus si astazi chiar si din crestinism sau dintr-o alta religie monoteista. Negarea originii sacralitatii vechilor scripturi nu poate fi privita decât ca o erezie. O soarta similara a avut-o si Tolstoi, pe care biserica ortodoxa rusa l-a excomunicat. Si Tolstoi încerca sa perceapa lumea în sens panteist. Or, lucrurile astea nu se iarta. Religia e întemeiata pe canoane, nerespectarea lor putând deveni periculoasa pentru orice cult. „Eu sunt iubire pura, îi spune Dumnezeu. De aceea, nu-mi mai cere iertare, nu e nimic de iertat. Daca te-am facut, te-am umplut de pasiuni, limitari, placeri, sentimente, nevoi, neconcordante, liber arbitru. Cum te pot învinovati daca raspunzi la ceva ce am pus în tine?” Caci Eu, am putea adauga continuând dizertatia lui Dumnezeu, te-am facut ca sa fii un suflet viu si nu unul mort. Si Dumnezeu continua argumentatia: „Cum te pot pedepsi pentru ca esti asa cum esti, daca eu sunt cel care te-a facut? Crezi ca as putea crea un loc unde sa-mi ard copiii care se comporta urât pentru restul eternitatii? Ce fel de zeu ar face asta?” Ajungând cu argumentatia aici, Dumnezeul lui Spinoza apasa pe un punct sensibil în ceea ce priveste comportamentul credinciosilor: „Nu ma mai lauda! Crezi ca sunt un Dumnezeu egocentric? Ma plictisesc sa fiu laudat. M-am saturat sa mi se multumeasca. Te simti recunoscator? Dovedeste! Având grija de tine, de sanatatea ta, de relatiile tale, de lume. Exprima-ti bucuria!” Si acum, urmeaza si sentinta: „Acesta este modul de a ma lauda.” Caci corpul tau, omule, este un obiect al ideii, iar ideea nu poate prinde viata fara a se bucura, fie si vremelnic, de existenta sa. * Cunosc foarte putine lucruri despre strabunii mei. Nu stiu exact nici când au venit si nici unde s-au asezat mai întâi, pentru ca în cele din urma sa se stabileasca în nordul Bucovinei, la Climauti si Fântâna Alba, nu departe de Radauti, Siret si Cernauti, acolo unde astazi harta României, dar si cea a Ucrainei stau atârnate în cui, de o parte si de alta a granitei trasate de Ribbentrop si Molotov. În lungul lor exod, e posibil ca cetele de credinciosi sa se fi unit între ele precum sovoiele unui pârâu si sa se fi despartit tot de atâtea ori, pentru a putea face mai bine fata primejdiei. Din câte stiu, pentru a putea scapa de mânia dezlantuita împotriva credintei lor de oamenii tarului, ei au cautat adapost în paduri si în locuri mlastinoase, unde ohrana tarista ajungea mai greu. Iar de acolo, încetul cu încetul s-au raspândit aproape în toata lumea. Ca sa scape de prigonitorii lor, „oamenii adevaratei credinte”, cum îsi spuneau multi dintre ei, s-au adapostit în cele din urma la marginea marilor imperii, care-i aparau de mâna nevazuta a Rusiei, patria lor urgisitoare. Asa s-a întâmplat ca unii dintre ei sa se stabileasca în Dobrogea, atunci aflata sub ocupatia turceasca, iar altii în nordul Bucovinei, stapânita de habsburgi, dar si în alte locuri mult mai îndepartate. Unii au ajuns cu timpul pâna în Australia, altii în Brazilia, Statele Unite, Canada, Alaska si Japonia, iar altii s-au stabilit ceva mai aproape, în Polonia, Letonia, Lituania, în zona Bugeacului, nu departe de Odessa, în Bulgaria, Moldova, inclusiv la gurile Dunarii, în Dobrogea, si asta pentru ca multi dintre ei fiind pescari din zona râurilor Don si Nipru, au cautat sa se aseze în locurile care le aminteau de plaiurile natale. Timp de mai bine de trei veacuri ei si-au pastrat limba, obiceiurile si credinta, unii dintre ei proveneau din rândul târgovetilor, a nobililor si a mujicilor rusi - rascolnicii - altii din rândul cazacilor zaporojeni sau a cazacilor nekrasoviti, a caror rascoala a fost înabusita în sânge în 1708, ei fiind nevoiti sa se refugieze mai întâi în Kuban, de unde au migrat spre marginile Imperiul otoman, ajungând si în Dobrogea. La început, refuzul multor credinciosi de a accepta reformele patriarhului Nikon a avut drept consecinte suprataxarea pe venit si chiar pentru purtarea barbii, dar si impunerea unei vestimentatii specifice, menite sa-i marginalizeze. Desigur, nu s-a purtat atunci banderola cu steaua galbena, ci alte însemne incriminatorii. Fapt care arata ca nimic nu-i nou sub soare. Înca de la mijlocul secolului al XVII-lea, rusii de rit vechi au cunoscut o lunga si crunta prigoana din parte patriei mama si a bisericii sale oficiale, care au aruncat anatema asupra lor, cum au aruncat mai târziu si asupra contelui Tolstoi, care privit dintr-o anumita perspectiva a fost si el un rascolnic. Pentru faptul ca au refuzat sa adopte reformele patriarhului Nikon si ale tarului Alexei Mihailovici, tatal lui Petru cel Mare, care visa sa aduca ortodoxia la un standard occidental, pentru ca Moscova sa devina cea de-a treia Roma, impunând reformele de sus în jos, prin forta, toti cei care nu au renuntat la vechile lor datini si obiceiuri religioase au fost torturati, arsi pe rug, aruncati în gropi sau schingiuiti pâna si-au dat duhul. Unor le-au taiat barbile, altora degetele de la palma dreapta, ca sa nu se poata închina crestineste, altora le-au fost smulse limbile, si asta pentru ca ei au continuat, în ciuda prigoanei, sa rosteasca numele Mântuitorului scris cu un singur „i”, nu cu doi de „i”, cum prevedeau canoanele oficiale. Teroarea a fost atât de crunta, încât bisericile lor s-au umplut de mâini si de limbi taiate de la radacina. Biserici carora oamenii tarului, mânati de avântul înnoirii, le-au dat foc fara crutare. Prin astfel de metode încearca sa-si reînnoiasca Rusia istoria. Asa a facut-o si atunci, asa a facut si în perioada comunista, asa face si acum. Satul Climauti, locul în care m-am nascut, a fost atestat documentar pentru prima data în anul 1780, printr-un act de donatie semnat de egumenul Manastirii Putna, Ioasaf, prin care li se permitea rusilor de rit vechi sa se aseze pe mosia manastirii ctitorita de Stefan cel Mare si Sfânt. Iar în 1784, la nord de Climauti, a fost înfiintata si Fântâna Alba, printr-un edict emis de Cancelaria imperiala. Acolo a avut loc pe 1 aprilie 1941 un masacru sinistru organizat de bolsevici. De acolo era mama. Atât Imperiul Otoman, cât si cel Habsburgic s-au dovedit mult mai tolerante fata de rusii lipoveni, decât patria lor mama. I-am întrebat pe parintii mei de unde au venit strabunii lor, dar nu au stiut sa-mi spuna. Tata mi-a povestit ceva ce aducea cumva a legenda. Cica din locul din care au venit, stra-strabunicii lui adunau ouale din jurul casei cu caruta. „Atâta erau de saraci”, a adaugat tata. Oare ce ar fi spus prigonitorii lor daca ar citit Dialogul lui Spinoza? Nichita Danilov este scriitor si publicist
