Ne-am obisnuit atât de mult cu bunatatea, grija si iubirea noastra, încât nu ne mai dam seama cât de mult rau le facem de fapt. Am transformat putinele animale care au mai ramas pe Pamânt în bibelouri, obiecte de decor, piese de mobilier. Din iubire. Mila noastra omoara azi mai multe fiinte decât pustile vânatorilor... În caz ca nu realizati ce se întâmpla, va fac eu sa întelegeti. Acum câteva zeci de mii de ani, când omul a început încetul cu încetul sa se desprinda de maimuta, sau pe vremea lui Adam si-a Evei, pentru unii, majoritatea celorlalte animale, în afara de homo sapiens, ocupau locuri cu mult superioare fragilei fiinte cu doua mâini si doua picioare care abia daca stia sa mearga biped. Mai pe înteles, proaspetii oameni fugeau din calea tuturor animalelor mai rasarite pe care le întâlneau în cale. De frica sa nu-i omoare si, eventual, sa îi si manânce. Cum putea fi altfel, daca nu prea aveau nicio arma de la natura cu care sa se apere, nu tu gheare puternice si ascutite, ci niste unghii vai de capul lor, rotunjite si aproape delicate, nu tu dinti periculosi, nu tu zbierat înfiorator, ci mai degraba niste tipete anemice de copii speriati, nu tu venin, copite tari, muschi fortosi, nimic. Partea si mai jenanta era ca nici cu fuga nu prea le aveau, singura lor abilitate cu care puteau sa scape de vreun pradator era cataratul în copaci (apropo de asta, am vazut ca a aparut un nou sport acum, un fel de parkour prin padure, ce imita în mare parte miscarile maimutelor care eram odata). Dar, daca ne prindea vreo pisica flamânda în câmp liber, fara pic de creanga de unde sa ne aninam fragila fiinta, cadeam lejer la datorie în fata felinei. Ei bine, odata cu cresterea capacitatii de gândire si planificare am devenit din ce în ce mai periculosi pentru ca ne fabricam propriile arme care erau din ce în ce mai puternice. Locul nostru în ierarhia animalelor s-a schimbat fulgerator în câteva mii de ani pâna în prezent si am reusit performanta negativa de a cuceri întreaga planeta si de a elimina pe vecie majoritatea animalelor, specii întregi mult mai puternice decât noi. De multa vreme suntem pe locul întâi, nu ne sta nicio alta fiinta în cale. Daca avem, evident arme cu noi, altfel suntem la fel de neputinciosi sau chiar mult mai expusi decât maimutele de alta data. Ma gândesc la bietii calculatoristi sau obezi care nu pot alerga nici macar câtiva metri fara sa îsi scuipe plamânii din ei, nu mai vorbesc de catarat prin copaci ori pe stânci, acolo e misiune imposibila. Dar în marinimia noastra de azi, am realizat întrucâtva greseala pe care am facut-o de când am început campania noastra de cucerire/exterminare a celorlalte vietuitoare, si cu mare parere de rau încercam sa recuperam aceasta miscare neinspirata, asa ca recurgem la ceva cu totul uman: am inventat protejarea animalelor. Conceptul asta e o chichita relativ noua, de când ne-am dat seama ca e foarte posibil sa ramânem singuri pe aceasta planeta si sa ne fie extrem de urât. Altfel spus, tot de mila noastra am început si aceasta scofala. Ce înseamna de fapt protejarea animalelor în mintea noastra: le-am acordat acestora drepturi si îndatoriri. Ce altceva puteam scorni decât ceva pe întelesul nostru? Noi nu mai stim sa gândim ca animalele, asa ca le-am facut pe ele sa gândeasca asa cum facem noi. Sunt numeroase legi care ne pedepsesc pentru ranirea, uciderea, chinuirea altor vietati. Nu este în schimb nicio lege pentru libertatea lor. Tot ce avem sunt de fapt niste reguli care confirma si întaresc ideea ca noi suntem stapâni, iar ele, celelalte fiinte de pe Glob, sunt sclavii nostri fata de care noi nu putem manifesta decât întelegere, mila, compasiune si asupra carora ne putem da frâu liber „ajutorului”. Animalele nu mai sunt libere pe Terra, nici macar unul singur. Ele traiesc fie si în asa-numita salbaticie, parcuri, rezervatii, paduri din îngaduinta noastra si în termenii nostri. Ceea ce este cel mai pervers este faptul ca ne credem protectorii lor. Cine are un câine în curte se considera salvatorul acelui câine pentru ca l-a luat de pe strazi, îl hraneste si îl protejeaza. În schimb tot el crede ca animalul îi este recunoscator pentru aceasta fapta buna. La fel cu pisicile, alt exemplu. Gasesti o pisica pe marginea drumului „abandonata” si ce zici, ia sa o iau la mine acasa si sa o îngrijesc, sa o fac pisica mea. Si o iei, o speli, o deparazitezi, o sterilizezi, în bunatatea ta, o hranesti si o tii în casa la caldurica. Copiii o vor iubi, se vor juca cu ea, se vor atasa de ea, iar aceasta va toarce de placere, se va rostogoli pe jos dupa vreo jucarie sau minge din ciorapi facând musafirii sa rada, si multe altele asemenea. Va deveni, în viziunea ta, un alt membru al familiei tale de oameni, unul „scumpic”, dragalas, iubit si iubitor. Toate astea sunt dupa parerea ta niste fapte bune. Ce poate fi mai bun si mai frumos? Dar oare chiar asa este? Nu crezi ca luând acel animal în posesia ta nu faci altceva decât sa îi anulezi propria viata si sa i-o transformi în alta, una umana, parte dintr-a ta? O viata, pe care doar tu o crezi frumoasa, linistita, fara griji. Evident ca nu arata ca un abuz pentru ca practic nu silesti cu forta peste noapte acel animal sa traiasca viata ta, ci într-un mod blând, pervers. Îl momesti cu mâncare, cu un loc sigur si cald, cu lipsa de pradatori, dar prin aceasta îi anulezi în mod abuziv adevarata lui viata de animal, cu bune, cu rele. Câinele care se gudura pe lânga tine si se uita în ochii tai cu niste ochi „umani”, nu e fericit, ci s-a obisnuit sa traiasca viata impusa de tine, sub conducerea ta „neconditionata”. El practic a uitat sa-si mai traiasca propria viata, nici nu stie de fapt ce mai e aia. Tu îi faci planul pentru fiecare zi pe care o duce alaturi de tine, de la portia de mâncare, la bolul de apa, rata din cauciuc cu care trebuie sa se joace, plimbarea de seara etc. Ce este dureros de fals e ca ne credem binefacatorii lor, când de fapt suntem calaii lor perversi. Ca într-un adevarat sindrom Stockholm. Mi s-a reprosat la un moment dat ca sunt un nemilos pentru faptul ca nu tin pisicile în casa iarna. Ba le primesc, doar ca nu tot timpul, desi ele ar vrea acest lucru. Si nu fac asta pentru ca sunt crud cu ele, ci pentru ca vreau neaparat sa îsi pastreze bruma de libertate pe care o mai au si frumusetea libertatii imprevizibile, cu toate vicisitudinile ei, inclusiv frigul si pericolele. Dimineata când intra în casa zgribulite, dar pline de energie aratându-mi victorioase soarecii pe care i-au prins din instinct în „salbaticie”, sunt sigur ca în sinea lor îmi multumesc. Si mi-e cu adevarat mila de acelea care stau doar în casa si privesc afara pe geam, nu-mi pasa ca au blana pufoasa si curata, carnet de sanatate si ca traiesc mai multi ani. Ne-am obisnuit atât de mult cu bunatatea, grija si iubirea noastra, încât nu ne mai dam seama cât de mult rau le facem de fapt. Am transformat putinele animale care au mai ramas pe Pamânt în bibelouri, obiecte de decor, piese de mobilier. Din iubire. Mila noastra omoara azi mai multe fiinte decât pustile vânatorilor... Briscan Zara este scriitor si publicist
