Modernizarea orasului s-a desfasurat lent, iar când ea a demarat s-a facut cu costuri mari si cu solutii nu o data eronate. Obsesia „sistematizarii” a dus la distrugerea unor cladiri de valoare inestimabila. Trec prin Piata Unirii, i-am spus doctorandei, fara macar sa arunc o privire blocurilor care o înconjoara. Doar Hotelul Traian si Casa Braunstein „umanizeaza” acest spatiu si aduc o nota originala. Ceea ce confirma un adevar pe care e bine sa-l repetam: „marca” inconfundabila a Iasului e data de câteva cladiri emblematice si de ponderea spatiilor verzi. Actuala frenezie imobiliara ar trebui privita cu rezerve. O doctoranda din Paris care pregateste o teza în co-tutela mi-a solicitat într-una din zilele trecute o întrevedere, dorind sa discute cu mine despre Iasi si despre memoria comunismului. Am acceptat, fireste, placut surprins ca o tânara frantuzoaica are asemenea preocupari. Doctoranda stia o seama de lucruri despre comunism, dar si despre Iasi, unde a stat – gratie unor burse – câte opt saptamâni, anul trecut si anul acesta. O întrebare m-a pus oarecum în încurcatura: a vrut sa stie cum am trait eu transformarile orasului, din punct de vedere politic, desigur, dar si în ce priveste evolutia arhitecturii, a tesutului social etc. Nascut imediat dupa razboi am, se întelege, amintiri vagi din primii ani ai copilariei. Si totusi, câteva frânturi de imagini ar putea da o idee despre ce a fost acea perioada, când lumea veche era supusa unor lovituri puternice, în rafala, si când întreprinzatorii privati erau haituiti si constrânsi sa renunte la afacerile lor. Supravietuitorii erau foarte putini. Unul din ei tinea magazinul de jucarii numit Cuibul pasarilor, situat undeva (sper sa nu ma însel) pe actualul bulevard Independentei, fosta strada Bratianu. Magazinul mi se parea o lume mirifica si când a fost obligat sa se închida am suferit enorm. O alta supravietuitoare era doamna Streit, patroana unei cofetarii renumite, aflate în Piata Unirii, cam pe locul unde este astazi hotelul Unirea. Cofetaria Streit a disparut si ea, n-avea ce cauta într-o retea de „alimentatie publica” unde cofetariile se numeau acum „Garofita”, „Lamâita” s.a.m.d. Doamna Streit avea un fiu care, ca orice neamt ce se respecta, facea sport, mai exact ciclism. Era favoritul publicului în cursele în circuit Piata Unirii – Palat, care se organizau duminica si pe care le urmaream din balconul apartamentului din Stefan cel Mare, unde locuiam. Circuitul era folosit si pentru întrecerile motociclistilor (ce rapaiala era atunci!), publicul încurajându-l pe un anume Petrone (sau Petroni?); carui fapt se datora aceasta optiune a spectatorilor, nu stiu. Relicve ale trecutului erau si birjele care asteptau la gara. Oricât de tare ma bucura perspectiva sa fac o plimbare cu trasura, nu puteam sa nu observ cât de jerpelite erau bietele birje si cât de costelivi erau caii. Si-au facut ulterior aparitia taxiurile (masinile Pobeda) si autobuzele. Cursele veneau foarte rar si cum locuiam lânga Mitropolie, iar scoala era lânga Liceul Negruzzi, plecam de acasa foarte devreme (statia era chiar în fata) ca sa prind autobuzul si sa nu întârzii la ore. Abia pe la mijlocul anilor ’50 se poate vorbi, cât de cât, de o circulatie automobilistica în Iasi. Pe strada Pojarniciei, unde am stat – pâna prin clasa a treia – la bunicii mei, cred ca trecea o masina pe an. Transformarile urbanistice m-au afectat fiindca am vazut cum au disparut, demolate în mod iresponsabil, cladiri de mare valoare, în primul rând Academia Mihaileana si Jockey Club. Fiindca am locuit mereu în centru, n-am resimtit impactul ridicarii noilor cartiere, cartierele-dormitor, glorificate de propaganda comunista. Am urmarit însa schimbarile din partea centrala a orasului, blocurile „rusesti” din Pacurari (inspirate, adica, din arhitectura sovietica), Piata Unirii, Independentei, Stefan cel Mare, zona Palatului etc. Au ramas putine dintre cladirile vechi, mai ales pe Cuza Voda, iar ele ar trebui numaidecât consolidate si renovate. A disparut si cladirea Teatrului Evreiesc, undeva în spatele cinematografului Victoria, si gradina de vara Pomul Verde, din fata Teatrului National, gradina acoperita, unde – pe lânga spectacolele Teatrului Evreiesc – aveau loc reprezentatii ale unor trupe de revista aflate în turneu (acolo, la Pomul Verde, l-am vazut pe Mircea Crisan). Si Teatrul Evreiesc dadea spectacole de revista (inclusiv în limba româna), în care excela o actrita frumoasa si talentata, Nusa Grupp. Modernizarea orasului s-a desfasurat lent, iar când ea a demarat s-a facut cu costuri mari si cu solutii nu o data eronate. Obsesia „sistematizarii” a dus la distrugerea unor cladiri de valoare inestimabila. Trec prin Piata Unirii, i-am spus doctorandei, fara macar sa arunc o privire blocurilor care o înconjoara. Doar Hotelul Traian si Casa Braunstein „umanizeaza” acest spatiu si aduc o nota originala. Ceea ce confirma un adevar pe care e bine sa-l repetam: „marca” inconfundabila a Iasului e data de câteva cladiri emblematice si de ponderea spatiilor verzi. Actuala frenezie imobiliara ar trebui privita cu rezerve. Alexandru Calinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, critic literar si scriitor
