Categoria fundamentala a esteticii este cea de frumos, iar la vechii greci frumosul, adevarul, binele si iubirea se aflau într-o desavârsita armonie. Discursul Diotimei din dialogul Banchetul de Platon este numai unul dintre exemplele care ilustreaza ca frumosul nu e o idee deosebita de adevar sau bine, ci echivalata cu ideea ideilor, deoarece frumusetea nu-i decât un alt nume pentru divinitate. Aceasta idee nu e straina de crestinism unde Dumnezeu e considerat frumusete suprema, bine suprem, adevar suprem si iubire. În modernitate, cele doua tipuri de experienta, estetica si religioasa, au fost conceptualizate diferit. Experienta estetica este o experienta perceptiva care apartine nu doar spectatorului, ci si artistului care devine, pe masura ce o creeaza, spectatorului propriei sale opere. În absenta unui spectator, opera nu mai e convertita în obiect estetic, ci ramâne un simplu obiect al lumii. În plus, actorul se poate distanta de rolul sau, ca si cum ar fi el însusi un spectator. În acelasi timp, se poate realiza identificarea publicului cu artistul. Experienta estetica este în strânsa legatura cu placerea estetica (arta produce în noi o stare pe care o numim desfatare estetica sau placere estetica), iar aici intervine o controversa cu privire la faptul ca experienta estetica ar fi una eminamente sensibila (emotie, stare de spirit, sentiment) sau, dimpotriva, rationala (reflexia estetica). Dintre sensurile care s-au acordat de-a lungul timpului termenului „desfatare”, cel de „a avea parte de Domnul” din poezia religioasa face legatura între experienta estetica si cea religioasa. Comportamentul estetic al desfatarii se poate manifesta, în acord cu cele trei functii ale experientei estetice (productiva, receptiva, comunicativa, respectiv poietica, aisthetica, kathartica), prin trei functii: crearea unui univers ca opera proprie, regenerarea capacitatii de percepere a realitatii si transformarea experientei subiective în experienta intersubiectiva. Ca experienta estetica, experienta religioasa este o stare, dar în strânsa legatura cu epifania transcendentului, deoarece experienta religioasa presupune a intra într-o relatie cu sacrul. Atât omul arhaic, cât si omul recent traiesc într-un anume fel, chiar si camuflat, experienta sacrului. Omul contemporan, alaturi de cel modern, beneficiaza de mituri arhaice camuflate din substanta carora se hraneste. Asemenea mituri astazi pot fi: mitul celebritatii accesibile oricui printr-o ocazie miraculoasa; mitul (rezistentei în fata) barbatului fatal; mitul printului de poveste care peste noapte îti împlineste toate dorintele legate de dragoste, glorie si fericire, urmat de contra-mitul „o minune dureaza întotdeauna trei zile” etc. Toate aceste mituri noi sunt valorificate în spectacolele prezentului. Orice experienta estetica poate deveni religioasa. Putem avea experiente religioase în fata unui peisaj frumos, a unui chip frumos, a unei opere frumoase etc. Esteticul poate trece în religios mai ales atunci când sentimentul sublimului este angajat. Însa religiosul nu va trece în estetic pur decât printr-o reducere, simplificare. O icoana ne-ar putea produce o simpla experienta estetica, însa aceasta ar însemna sa nu fim capabili de o traire a sacrului. Lucru care se întâmpla adesea în contemporaneitate, icoanele stârnesc exclamatii cum ca ar fi frumoase, dar sensul autentic religios (din teologia frumusetii) al termenului „frumos” s-a pierdut. Dintr-un punct de vedere crestin mistic, cele doua tipuri de experienta, estetica si religioasa, se aseamana (prin atitudinea de contemplare pe care ambele o au fata de obiectul lor) si difera foarte mult. Diferenta consta în modul diferit în care îsi înteleg obiectul. Experienta estetica se opreste în imanenta si nu realizeaza epifania transcendentului, în timp ce prin experienta religioasa ni se reveleaza transcendenta, iar o stare extatica difera profund de simpla stare (emotie, sentiment) prezenta în experienta estetica. Prin experienta religioasa, realitatea si fiintele umane sunt transfigurate. Daca scopul experientei estetice este unul imanent, sa atingi placerea pe care frumosul ti-o procura, în schimb scopul experientei religioase este transcendent, contemplarea divinitatii, ba chiar mântuirea, unirea cu Dumnezeu. Noi forme de mântuire, printre care si cea estetica devin însa posibile în discursul teatral contemporan. Nu numai experienta estetica tinde sa se dizolve în cea religioasa (sensul icoanei, Evdochimov), ci si cea religioasa tinde sa se aneantizeze în experienta religioasa (cazul miturilor care împletesc cele doua tipuri de experienta si care tind sa se dizolve în simplu text, literatura, pierzând sensurile mai profunde). Uneori, arta religioasa declanseaza un comportament estetic, dupa cum nostalgia dupa altceva poate declansa un comportament cvasireligios. În mod explicit sau implicit, creatiile regizorilor contemporani jongleaza cu experienta religioasa din spatele experientei estetice a spectatorului actual. Dana Tabrea este profesor, doctor în filosofie si critic de teatru (membru AICT)
