Nu, nu m-am nascut lânga Carpati, vorba cântecului dolanesc (era sa scriu golanesc), ci la maternitate, ca mai tot românul. În Iasi. Înaintea mea s-a nascut un frate, Eugen, care a murit de mic copil. La câteva luni dupa aceea a aparut penicilina. Mama este convinsa si astazi, i-a spus ei un doctor, ca Eugen ar fi trait daca exista aceasta penicilina. „Lasa, cumnata - a ogoit-o cam tont o sora de-a tatei - ca o sa faci altul”. „Îmi venea s-o strâng de gât”, zice mama si astazi cu lacrimi în ochi, desi cu anii durerea ei s-a mai atenuat. Mda, timpul le rezolva pe toate! Dar tanti Lucretia a avut dreptate în felul ei mahalagesc, badaranesc, cum sa mai zic. Mama m-a nascut pe mine, apoi pe sora mea, Doina. M-am nascut în februarie 1955, cu vreo luna înainte de înfiintarea Tratatului de la Varsovia, stanistea tarilor socialiste, printre care si România, „lagarul socialist” din jurul Uniunii Sovietice. Asadar, în plin razboi rece. Bineînteles, nu stiam asta - de razboiul rece vreau sa zic. De razboi tata stia cu asupra de masura. A fost în Rusia cu nemtii, a stat doi ani la Odesa, pe vremea lui Antonescu, era sergent, comanda un Faust Patron, de care si-a amintit toata viata, apoi a fost pâna-n Cehoslovacia, tinea minte ca slovacii erau mai saracuti, ca pe la noi, în timp ce cehii erau mult mai gospodari, dar mai închisi ca oameni. Tata a avut subordonat pe un tigan din Tomesti, Cerbu îi zicea, avea o expresie strâmba, ca de cerb, la batrânete a lasat pe Oarba (asa-i ziceau tiganii, ca avea niste ochelari cu multe dioptrii) si a trait pe deal, într-un bordei, cu o tigancusa tânara. L-au chemat copiii acasa: „Hai, tata, ca ne faci de râs în fata satului”. Cu cât era saracia mai mare, cu atât erau oamenii mai de treaba, concluziona tata. Însa nu stiau nici parintii mei de razboiul rece, decât daca ascultau radio „Europa libera”. În afara ca mai vorbeau oamenii pe la colturi ce auzisera cu o seara înainte la „Europa libera”. Nu stiau decât un fel de snoave politice: de pilda, cu Hrusciov, care si-a scos pantoful în plina sedinta a Natiunilor Unite si a batut cu el în nu stiu ce pupitru. În fine, va fi fost adevarat, dar nu bindiseau ei de asta, cum nici acum eu nu ma omor dupa politica. De unde se vede ca aschia nu sare departe de trunchi. Ca mai tot românul, m-am învatat de mic de la parinti, de la satenii mei sa-mi fie sila de politica, ceea ce mi se întâmpla si acum. Mai este câte un politician pe care-l suport, dar... cu o floare nu se face primavara. Admit si faptul ca politicienii sunt necesari, dar... De la o vreme nici nu ma mai uit la stiri. Nu ca ma laud cu asta. Însa nu o faceau decât rareori. Adica parintii mei sa asculte politica. De facut nici nu se punea problema. Nu stiau nici satenii, nici, în general, românii. Sa nu ne amagim. Fiecare îsi cauta de viata lui, de serviciu, de iubirile si de familia lui. Indiferent de regim, ca e comunist sau capitalist. E drept, în munti erau niste partizani care au murit eroic, unii au sabotat industria, se zicea. Sigur, în mintea adultilor adastau americanii si modelul lor, dar... ce putem sa ne facem cu rusii astia? Si-au pus gabja pe noi, ne-au pus capitala-n bot si... gata. Lasa ca si americanii ne-au lasat de izbeliste, s-o spunem pe buna dreptate. Au împartit Europa, iar noi ne-am nimerit de partea cea ne-buna, cea cu rusi, bata-i focul sa-i bata! Iar când se urca Ivan pe divan... Asa vorbeau si se chitcaiau oamenii în serile de toamna sau iarna, la gura sobei, la desfacat papusoi sau la scarmanat lâna, cu paharul de vin alaturea, iar eu îi ascultam cu ochi holbati. Ca pe vremea aia nu erau televizoare. Iar jucariile erau doar niste papusi din cârpe facute de mama. Aman se mai pricepea sa faca niste monitoi din cârpe colorate. Era ca o zâna, nu altceva! Când atingea cu mâna ei magica - gata papusa! Sau facea un papusoi dintr-un stiulete de porumb si matasea lui. Sau ne jucam cu ciocleje de popusoi, sau trageam o linie pe o foaie rupta din caiet si faceam doua tabere: dacii si romanii. Si, nu stiu cum, însa la mine câstigau întotdeauna dacii. Dar mai bine nu va mai vorbesc despre national-socialismul meu incipient. Sau mai pumneam câte-un soricel pe sub bundita tatei pâna-l omoram - cam astea erau distractiile noastre. Si ascultam povestile tatei si a lui nenea Mihai din razboi, de la Odesa si din muntii Tatra. Ooo, ce de-a povesti! Si în timp ce eu cautam papusile sa vad ce au pe dedesubt: chiloti sau ce - cei mari puneau tara la cale: Lasa sa mai treaca oleaca, olecusoara, olecutica, sa ne facem frate cu dracul pâna trecem puntea, ca nu-i dracul chiar asa de negru, ca am trecut noi prin atâtea, d-apoi... sa nu facem din tântar armasar, ce mi-e Rada baba, ce mi-e baba Rada...., sa mai sidem, sa mai videm, o sa trecem noi si peste asta, cum am trecut atâtea. Numai o sa vezi cum o sa vina americanu, zicea nenea Mihai, fratele tatei, colo, cu tancul în dealul Paunului: Welcome, uncle Sam! Si ce, pe urma... Si pe urma do svidania, cioloveci, o sa umble câinii cu covrigi în coada mai ceva ca la Paris, o sa ne tinem cu mâinile de pântece de bine ce ne va fi, o sa mâncam numai papa domneasca dupa aceea. Si colaci copti în rola si o sa bem vin fiert cu zahar si piper. Pâna atunci sa ne ocupam de casa, de gospodarie, de copii, de neamuri, de serviciu, de nunta lui ala mare, de botezul lui cel mic... Ca întotdeauna. De când e lumea lume. Cam aceasta era parerea. Si pe urma o sa ne despaducheze americanii. Nu tin minte cu ce ma jucam acasa când eram mic. Tin minte vecinii, da. Mama îmi citea, da. Parca erau niste carti mari, rusesti, cu poze minunate: cu Maria Morevna, Ivan Tarevici si tot felul de neni Ivan sau Pavel care caleau otelul. Astea erau cartile pentru copii pe atunci. Cele românesti erau mici cât o palma: Traista cu povesti. Dar ce povesti minunate! Si acuma am sa ma laud: De mic am început sa citesc mult si carti pentru cei mari. Tata a mers cu mine la biblioteca din sat. Bibliotecara era o doamna Leahu, alta decât cea care avea sa-mi fie învatatoare în clasele III-IV: „Doamna, îl vedeti?! Baiatul ista citeste o gramada de carti si peste vârsta lui. Sa-i dati ce vrea el.” Si asa am citit si carti pentru vârsta mea, dar si Victor Hugo, si Slavici, si Jack London, Somerset Maugham si multi altii. Mai mult proza. Poezie nu prea. La vremea aceeea, mi se parea ca are ceva fals. Mi se pare ca si acum sesizez când este ceva fals într-o poezie. Eram impresionat de biografia marilor autori ai lumii: Eminescu, London, Rimbaud. În secret visam sa ajung si eu ca ei. Dar, bineînteles, fara sa sufar, fara sa fac oftica sau alta boala urâta (da parca ar fi si boala frumoasa) ca acestia. Mergeam în vie, îmi faceam o burta de ceasla, ma îmbatam cu mirosul de muscat ottonel, apoi ma asezam sub o tufa si citeam: vântisorul legana frunzele, câte o viespe bâzâia la struguri, auzeam glasurile celor din casa, caii nechezând pe drum, Petrache trecând cu boii în pasul lor agale, uneori bateau clopotele la biserica din apropiere... Si citeam. Eram culcat sub tufa, gainile scurmau în jur, dar eu eram pe submarinul capitanului Nemo, umblam dupa ondinele eminesciene sau ma amestecam cu Jean Valjean, cu Gavroche, cu Cosette si ceilalti revolutionari francezi ai lui Hugo, îl uram pe Javert. Uneori uitam sa merg si sa manânc. Ma striga mama la masa. Dar sa nu credeti ca numai citeam si atât. Nu! Faceam tot felul de dracarii cu dracii de seama mea, dar... am sa scriu altadata. Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
