„The value of a social network is defined not only by who's on it, but by who's excluded.” (Valoarea unei retele de socializare este definita nu numai de cine este pe ea, ci de cine este exclus.) Paul Saffo Pandemia, prin efectul ei aproape global de izolare a indivizilor, aduce în discutie cât suntem de pregatiti sa putem trai într-o lume virtuala. Din pacate, desi un efort de simplificare ar putea crea iluzia unui confort psihologic cu aceasta lume, trebuie sa observam ca lumea asta era doar partial virtuala si îsi propunea sa „protejeze” tocmai aspectul cel mai important din traiul în comunitate: socializarea. Iar crapaturile din aceasta constructie numita „retele sociale” sau socializarea virtuala au început sa apara foarte repede. Mai mut, efectele amputarii vietii sociale, poate partial previzibile pentru specialisti (desi un experiment de izolare totala de asemenea durata nu a fost încercat niciodata, iar existenta surogatelor digitale punea sub semnul întrebarii cunostiintele existente), au aparut mult mai repede si cu o intensitate mult mai mare decât s-ar fi asteptat oricine. Astfel, foarte devreme, a devenit evident ca viata în lumea virtuala seamana foarte bine cu viata pe care o imaginam pentru primii colonizatori ai unei planete straine. Fiecare a devenit izolat într-o bula de sticla, respirând singur. Majoritatea vietii în lumea virtuala a dus la o viata de spectator perpetuu. Am privit fiecare un film continuu, chiar daca cu foarte multi actori foarte bine cunoscuti. Orice interventie pe care încercai sa o ai în acest film, în care faceai un efort permanent sa te convingi ca esti actor, te transforma mai mult într-un comentator sovaitor, ceilalti devenind în acelasi moment spectatori. Pe lânga foarte multe alte lucruri, aceasta fracturare fundamentala a comunicarii si a sentimentului de apartenenta reala la un grup s-a dovedit a fi devastatoare, psihologic vorbind. O alta problema majora pe care am descoperit-o a fost cât de primitive sunt de fapt metodele de comunicare si mai ales de socializare virtuala pe care le avem la dispozitie. Si nu ma refer la abilitatea de a comunica prin sunet sau prin imagine. Putin s-ar putea face în plus în aceasta privinta. Ma refer la incapacitatea oricarui cadru virtual sa creeze feedback-ul de care are nevoie oricare dintre noi, încât experienta sociala sa fie completa si generatoare de recompensele pentru care este atât de pretioasa (vezi articolele din numerele precedente). A doua problema care a devenit aparenta pe masura ce aceasta viata virtuala a existat suficient timp si strict legata de prima, a fost lipsa unor mijloace care sa previna efectele nefericite ale conducerii unui comportament în lipsa unui feedback si a îngradirilor din societatea reala. De exemplu, în mediul virtual agresivitatea se amplifica, pentru ca toate mecanismele de tinere în frâu lipsesc (de la „izolarea” individului violent, pâna la frica de represalii). Chiar daca un anumit grup refuza socializarea cu un individ devenit excesiv de violent, acesta îsi gaseste cu o usurinta imposibila în mediul real un alt grup aflat în aceeasi stare de spirit. Si acest lucru a avut deja ecouri, unele foarte periculoase, în viata reala de dupa izolare. Astfel a devenit evident ca retelele sociale (desi deja sper ca va dati seama ca însasi titulatura lor nu este tocmai proprie) nu pot face fata „omului” în calitate de „proteza” a unei functii atât de complexe cum este cea de socializare. Singurul mod la care ne putem gândi sa le amelioram ar fi sa le completam cu anumite proprietati suplimentare, sa le reglementam. Personal nu cred ca o putem face. Nu putem proteza absenta celuilalt de lânga noi. Creierul nostru nu este construit pentru asa ceva, ca sa nu spun ca este construit fundamental cu nevoia de a simti alti indivizi lânga el. Bogdan Iliescu este medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iasi si presedinte al Asociatiei Creierului Iasi
