Nu stiu ce mi-a venit sa scriu aceste rânduri. Vârsta? Ambitia? O anume decrepitudine care se asociaza cu amintirile natânge? Apetenta pentru buh, sa mi se duca, adica, buhul? Adevarul este ca am trecut în viata ca câinele prin apa: si în timpul comunismului, si dupa aceea. Ascultam la Europa libera despre Goma, bunaoara, dar nu ma simteam implicat, parca nu ma privea pe mine. Simteam lucrurile acestea ca ceva strain. Cred ca cam tot românul simtea cam la fel. Si înca: Ce m-a facut sa nu le scriu pâna acum? Lenea? Lipsa de experienta? Trândavia sau, ma rog, un fel de dolce farniente? Ma tot îndemnam, dar am tot amânat. De fiecare data, ma pomeneam în fata ignorantei mele fata de trecut. Apoi m-am tot îndemnat. În viziunea mea trebuiau sa fie niste fragmente de spatiu fara timp si, pâna la urma, un text despre discontinuitate, disponibilitate si intermitenta. Deci nu trebuia sa fiu constrâns de reguli stricte. Cum mi-a convenit mie mai mult în viata si cum este în literatura-literatura, pe asta o apreciez: nici câine, nici ogar, nici în car, nici în caruta, nici în teleguta. Asa este la marii autori – eu asa cred. Sau o fi prostie? Ce ar putea fi niste amintiri, fie si sucite, uituce, smulse din timp? Ma tot întreb si socot. Adevarul este ca nu pot ajunge la nici o concluzie. În fine, sa lasam consideratiile astea cam fara noima, desi as mai avea ce spune pe tema asta, si sa încep. Va iesi ceva pâna la urma urmei. Asadar, m-am nascut sub zodia cea mai porceasca pe care a cunoscut-o vreodata omenirea – comunismul. Si al doilea rau. Si mai mare. Comunismul a fost de sorginte ruseasca, bolsevica. Iar americanii ne-au lasat de izbeliste. Trebuie spus si rasspus asta. Bineînteles, atunci, în 1955, eu nu simteam asta la început. Dar parintii mei au simtit pacostea cu vârf si îndesat. Au ramas fara pamânt, au fost scosi de pe fagasul lor de tarani din tata-n fiu, apoi colhozul numit dupa aceea CAP, dar era, cum zicea tata, tot un drac. Iar satenii mei mai tineri, aflati aici, în coasta Iasilor, s-au proletarizat. În câteva zeci de ani, s-au prabusit lumi dupa lumi, iar seismele spirituale au angajat pâna si materialitatea geografica a pamântului. Acuma, ce-i drept, daca citesti presa postdecembrista si o anume literatura anticomunista, ai zice ca opozantii regimului „ala” au fost câta frunza si iarba, cacalau, ca una-doua românul era mai rau ca câinele din legatoare: ca repede si degraba nea Ion, ca si el îi om, se burica împotriva secretarului de partid, a politrucilor de tot soiul, a autoritatilor. Nu mai vorbesc de Ceasca-Scornicesteanul era la degetul lor mic! Iar disidenti erau de tot soiul, la fiecare colt de strada, de prejudecati si de conceptii. Am cunoscut un scriitoras de pâna la genunchiul broastei, care mi se urca ca scroafa-n copac: cum i-a spus-o el de la obraz redactorului-sef Cutare, ca nu i-a publicat o notula de trei rânduri si un sfert. Cum s-a încrucisat cu Nichita (cum care Nichita? Marele Nichita!) la intrarea restaurantului U.S. si cum Nichita era cam grizat. Si cum au pus tara la cale, cum l-au înjurat ei pe Ceasca... si cum... Nimic din toate acestea! Discontinuitatea, disponibilitatea si intermitenta, ca sa vorbim mai pe domneste, au devenit dimensiuni ale vietii umane. În era cvantelor lui Planck si a principiului indeterminarii a lui Heissenberg ar fi stupid sa te cramponezi de niste amintiri continui! Si stai, ca geniul lui Einstein nu a cuprins înca totul lumea. Asa mi se pare. Deocamdata traim înca ragazul pe care ni-l dau epigonii. Dar când se va instala geniul sau în lume, nemaiîngaduind nici o evaziune, atunci, abia atunci, revolutia lui îsi va dezvalui adevarata fata. Se stie, un geniu nu este contemporan cu viata sa. Geniul este prin esenta profetic. Si ce nu profetizeaza Albert Einstein? La întrebarea asta trebuie sa ne gândim cu cea mai cumplita înfricosare. Mi-este greu sa ma gândesc la ea. Daca citesti presa postdecembrista (si, iata, au trecut treizeci de ani si mai bine) si o anume literatura supurând de mândrie nationala, ai zice ca opozantii regimului comunist au fost câta frunza si iarba, cacalau, ca una-doua românul se burica împotriva secretarului de partid, ca, dovedind o întelepciune bimilenara, iesenii i-a zis-o de la obraz Ghitulicai, ca politrucii de pe vremea aia erau nimica toata pentru el, niste fâsuri. Caci asa am rezistat noi – prin pârturi. Nu mai vorbesc de Ceasca – asta era la degetul lor cel mic. Iar disidentii români au fost vreo 22 de milioane. Dar adevarul e, s-o spunem pe dreptate, ca românasul a tacut ca balega-n iarba si a fost moale ca o tâta de vaca, ca un tractor dezafectat, uitat în curtea înierbata a unui fost CAP. Disidentii îi numarai pe degetele de la o mâna. Care nu lua calea Occidentului, intra în puscarie. Iar Uniunea scriitorilor slabi, fricosi si mediocri, dupa aplauze îndelungi si furtunoase, mai adopta o telegrama de felicitare catre Ceausescu pentru alegerea la al nu stiu câtelea congres. Dupa care urma la belle époque, adica labele poc! Au trebuit sa ne împinga de la spate unii si altii, nu-i mai numesc, ca sa facem si noi revolutie pâna la urma. Ultimii din fostele tari saracialiste. O revolutie, e drept, cu împuscati si cu tortionari nicicând pedepsiti. O revolutie si niste alegeri „demoncratice” care au adus în fruntea tarii, ca nicaieri în partea asta de Europa fosta rusizata, un pârât democrat – Iliescu, care a stiut sa traga populatiei vânturi. Sigur, comunismul a trecut. Dar un nou tip de comunism, altfel numit, cuprinde pe zi ce trece politicienii din marile tari ale lumii. Cele care influenteaza volens-nolens si pe cele mici. Si nu numai pe politicieni. Îngrozitor! Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
