Structurile de tip crima organizata sunt populate, de regula, cu persoane destul de putin înclinate sa-si sacrifice bunastarea prezenta în asteptarea celei viitoare si, cu atât mai putin, pe altarul unui ideal moral, chiar daca – în cazul Rusiei contemporane – ele pot fi sincer atasate de traditiile reactionare ale natiunii. Dupa insurectia din 24 iunie si acordul bizar ce i-a pus capat, situatia politica din Rusia a devenit, pe buna dreptate, subiectul unui mare numar de întrebari – oricum, mult mai mare decât cel al raspunsurilor si al certitudinilor. O prima intuitie este aceea ca statul rus contemporan poate fi bine descris de analogia cu o confederatie a crimei organizate. Desigur, daca ar fi sa despicam firul în patru, ne-am putea duce la faimosul eseu din anii 1980 al sociologului american Charles Tilly, „War Making and State Making as Organized Crime” (Facerea razboiului si facerea statului ca crima organizata), care porneste de la modul în care statul îsi aroga misiunea de a-i proteja pe indivizi de dusmanii din exterior – si, totodata, de a extrage cu forta din societate mijloacele necesare finantarii acestei sarcini. Din aceasta perspectiva, statul – orice stat – este, pur si simplu, produsul grupului armat ce reuseste sa-si conserve teritoriul si sa-l extinda în detrimentul altor grupuri similare, autodeclarându-si legitimitatea si pedepsindu-i pe cei care i-o contesta. Statul face razboi, dar razboiul face statul. Analiza lui Tilly a înfuriat generatie dupa generatie de adulatori ai statului, din toate cele patru puncte cardinale. Dar, în cazul Rusiei, putem trece dincolo de metafora si sa ne punem problema daca nu cumva evenimentele de la sfârsitul saptamânii trecute ne arata valoarea unei comparatii mai ferme între statul rus actual si o grupare a crimei organizate care, în loc sa se ascunda (macar de forma) de mânia autoritatii, este chiar autoritatea peste teritoriul controlat. Si începem, desigur, cu il capo di tutti capi, a carui autoritate e reala, dar indirecta. Domeniul ocârmuit e atât de mare, încât puterea trebuie delegata. Teritorial, e nevoie sa existe o multitudine de stapâni mai mici, de la cei cu baza în Moscova, situati mai aproape de ochii deja obositi ai liderului suprem, pâna la cei din periferia periferiei, a caror autonomie e mult mai mare. Functional, nu poate fi evitata existenta unor categorii diverse, care nu pot fi eficiente decât daca opereaza cât de cât autonom. Titularii nominali ai avutiei nationale traiesc în privilegii ce i-ar putea face sa uite, la un moment dat, ca nimic nu este, de fapt, al lor. Cei care interactioneaza cu exteriorul – de la bursa londoneza, pâna la minele de diamante din Africa – si trebuie sa asigure înmultirea, albirea si buna plasare a tezaurului au si ei interese proprii, bine definite. Cum puterea nu se poate mentine fara arme, trebuie sa existe specialisti în utilizarea lor, de preferinta, fara mila – iar cadrul lasat mostenire de regimul comunist a fost, din acest punct de vedere, foarte generos. În fine, dar nu si în cele din urma, mai sunt si cei cu atributii de cultivare a legitimitatii regimului si a liderului, printr-o gama de mijloace ce merge de la religie la stiinta – si înapoi. Asadar, multitudinea de interese reclama o stapânire de tip confederativ, iar il capo di tutti capi înceteaza sa mai fie un capo. Este problema oricarui despot care trebuie sa guverneze un teritoriu mare, cu supusi numerosi. În mod normal, a-i tine pe toti multumiti, mereu, este o sarcina foarte grea, astfel ca supravietuirea la putere (si, adesea, supravietuirea fizica) depinde de capacitatea de a mentine coalitii neoficiale suficient de puternice, plus grija ca niciun grup sa nu fie napastuit excesiv sau pe o durata prea lunga. Este, îndeobste, o îndeletnicire placuta, doar ca astfel liderul nu se mai implica direct în activitatile zilnice „din strada”. Si, în timp, iau nastere întrebari daca nu cumva lucrurile ar putea merge foarte bine si fara el – poate chiar mai bine. Totusi, de la dubii, la contestare deschisa e un drum destul de lung. Ceilalti capi, sau multi dintre ei, ar putea considera ca un leadership slab este cât se poate de în regula, daca celelalte solutii sunt prea riscante. O dovedeste, în cazul Rusiei, experienta selectarii si tolerarii unor conducatori inepti, în era sovietica. Ce se asteapta din partea conducatorului este pastrarea sistemului si a beneficiilor pe termen scurt. Structurile de tip crima organizata sunt populate, de regula, cu persoane destul de putin înclinate sa-si sacrifice bunastarea prezenta în asteptarea celei viitoare si, cu atât mai putin, pe altarul unui ideal moral, chiar daca – în cazul Rusiei contemporane – ele pot fi sincer atasate de traditiile reactionare ale natiunii.
