Pe artist îl obsedeaza nu atât peisajul în sine, cât relatia dintre elementele primordiale, apa, pamânt si cer, mirajul pe care îl poti vedea rasfrângându-se în fiecare bob de roua sau în fiecare respiratie a stufului si a ierbii ce se ridica în vazduh. Adevaratul mister al începutului de lume îl putem regasi aici. Peste împaratia apelor, simti plutind si azi cuvântul si sufletul lui Dumnezeu. Delta pictata de Bogdan Bârleanu, oricât am cauta-o, nu o vom putea gasi nici în realitatea apropiata, nici în cea îndepartata, chiar daca vom naviga pâna la Gurile Dunarii, iar de acolo, împinsi de imbold sufletesc neasteptat, strabatând nenumarate mari si tari, vom face înconjurul pamântului, oprind în nenumarate estuare si în golfuri unde marile fluvii se varsa în ocean sau în mare. Daca vrem sa descoperim cu adevarat Delta lui Bogdan Bârleanu atunci ar trebui sa ne bazam pe imaginar. Caci Delta lui Bogdan e o delta launtrica. Ea nu seamana cu nici o delta de pe mapamond. „Delta e una din minunile pamântului”, scrie Grigore Ilisei în prezentarea pe care i-o face lui Bogdan Bârleanu în caietul program al expozitiei intitulate Orele Deltei, sau chiar Orele astrale ale Deltei, cum spune Grigore Ilisei, expozitie al carei vernisaj va avea loc în ziua de sâmbata. 2 octombrie 2021, la Galeriile Pallady (fosta Dana), la ora 11.30, de pe Str. Lapusneanu. „Un asemenea univers unic - spune scriitorul - nu are cum sa nu fascineze pe omul harazit macar cu un bob de simt al frumosului. Poetii, pictorii, mai ales, muzicienii, artistii fotografi, cineastii si tot sirul de creatori ai frumusetii artistice, au gasit în Delta Dunarii un zacamânt inepuizabil de inspiratie si impulsul de nestapânit de a transfigura spectacolul grandios, generând emotii de înalta vibratie si bucurie mereu reavana. Delta îsi are rapsozii ei, unul din ei este pictorul Bogdan Bârleanu.” Pentru pictorul Bogdan Bârleanu, Delta Dunarii a construit si constituie si azi un loc de meditatie si un loc unde gândurile sale plecând de la motive si imagini surprinse în natura dau nastere unor vârtejuri de metafore si de culori ce se aduna în adevarate compozitii muzicale. Pe artist îl obsedeaza nu atât peisajul în sine, cât relatia dintre elementele primordiale, apa, pamânt si cer, mirajul pe care îl poti vedea rasfrângându-se în fiecare bob de roua sau în fiecare respiratie a stufului si a ierbii ce se ridica în vazduh. Adevaratul mister al începutului de lume îl putem regasi aici. Peste împaratia apelor, simti plutind si azi cuvântul si sufletul lui Dumnezeu. În pictura lui Bogdan Bârleanu lipseste aproape cu desavârsire chipul si prezenta fiintei umane în peisaj. Lipseste fiindca Bogdan Bârleanu nu e portretist, ci peisagist. El e un maestru al culorii, nu al vibratiilor sinuoase ale liniilor. Chipul nu apare nici macar redus la esenta, ca un fel de zero absolut. Si nu apare fiindca, dupa parerea noastra, omul, chiar prin simpla sa prezenta, polueaza misterul si echilibrul ancestral. „Nu vin în Delta sau nu ma duc pe malurile Jijiei ca sa prind peste. Ce-i drept întotdeauna am la îndemâna uneltele necesare pentru pescuit. Investesc în undite, în tot ce vrei si nu vrei; daca vrei sa te respecti, pescuitul te costa o avere. Deci, ma duc la balta, dar nu pescuiesc. Sau daca pescuiesc, las gândurile sa-mi zburde în voie. Trag pe nari aerul încarcat de mirosul ierburilor putrede, simt putreziciunea care are drept scop regenerarea regnului vegetal si a regnului animal, îmi las obrazul biciuit de vânt; stau pe malul apei si privesc în gol. Chiar daca sunt de felul meu un pradator, nu ma intereseaza prada. Ma intereseaza imaginile pe care le vad si gândurile pe care le desir. Acestea pentru mine sunt mai mult decât o prada, sunt, mai degraba, o comoara pretioasa, comoara pe care o decupez din peisaj si o port apoi cu mine pretutindeni. Desigur, când prind câte o stiuca, o mreana sau un crap, sau un pestisor zglobiu de marime unui deget, ma entuziasmez, lasând vanitatea sa-si gaseasca în afara cursul ei firesc. Nu pestele e însa prada pe care o astept. Prada mea se ascunde departe de orice ochi si orice gând omenesc. Eu caut mirajul lucrurilor obisnuite, un miraj care sa ma ridice din contigent...” Desigur, în anii tineretii, pescuitul în sine, ca de altfel, si pescuitul de imagini avea si el un alt impuls si o alta perspectiva. Iesirea în natura îti încarca bateriile psihice, si motorii. Pradatorul din Bogdan nu ierta nimic. Pentru el prada putea deveni chiar si prietenul de pescuit si balta în sine. Iata cum descrie el, în volumul Balti si pensule, o partida de pescuit pe malul unei balti mold: „Iarna blânda, apa mai pastreaza putina gheata la mijloc. Marginile libere: - Costica, hai! Si plecam cu un fel de presimtire, ca va fi ziua noastra, ca, în sfârsit, iese soarele si în sufletele noastre colorate... O luam pe o sosea de tara. Mai hâscâi un pic pe dedesubt limuzina, dar ajungem rapid pe balta. Montam repede, aruncam de câteva ori si simtim stiuca la capatul firului. Mare, bataioasa, o aduc la mancioc, face o volta, o lumânare si aterizeaza în rucsacul meu de parasutist italian. - Are vreo patru kile, încerc sa-l stârnesc pe Costica. - As, nici doua si jumatate, exagerezi dom le de-o maniera...” Costica nu are însa timp sa se oftice prea mult, caci pestele, parca magnetizat de prezenta pictorilor, de nebunia si de voracitatea lor, vine spre undite buluc. „Trag iar si iar. Si Costica la fel, iar si iar. Bucati de la 2 la 6 kg. Rar asa ceva. Niste tarani se opresc lânga noi, vad belsug de stiuci, se uita neîncrezatori la twisterele noastre hartanite de colti perfizi, dau din umeri, îsi îndeasa caciulile, înjura marunt si pleaca în durerea lor. Chinul începe abia la plecare. Eu îmi calmez durerile de spate si magareata cade pe Tofan. Cei trei sute de metri care ne despart de masina seamana cu marsul prizonierilor români prin Siberia mijlocului secolului trecut. Rucsacul se rupe din cinci în cinci metri. Stiucile se împrastie, le adunam, le târâm, ne blestemam soarta.” Urmeaza drumul spre casa si împarteala prazii: „cap de stiuca pe cap de prieten”. La a doua iesire, trec si pe la poarta lui MRI - „scriitor - vânator - pescar scl”, unde „însotiti de un sobor de pisici intram într-o odaita mica tapetata cu tablouri. Votca de rigoare... Oftica, blesteme si înjuraturi si întrebarea care între gentlemeni nu se pune niciodata: - Unde? Cum? Când? - Spre Vaslui, la stânga 20 km, cu ce vrei, azi de la 11 la 15. - Bai, voi mintiti de îngheata apele. Ati fost la Prut si nu vreti sa divulgati secretul.” Pictorii, nu si nu. Si ca sa-l convinga ca adevarul e de parte lor, îl duc pe necredinciosul MRI si îi arata portbagajul plin de peste. A doua zi, scriitorul suna un general ce se ocupa de paza granitei Prutului, capata unde verde, si pleaca în tromba duminica dimineata cu patru masini, „ca sa aiba unde pune pestele”, nu singur, ci „cu un comando de 20 de persoane, de lume buna, doctori, scriitori, oameni cu firme”, care, ajungând într-un loc de taina, pescuiesc pâna seara, spune Bogdan, si nu prind nimic. Atunci, ca sa nu se întoarca acasa cu mâinile goale si sa se faca de bafta în fata nevestelor si a prietenilor, „tocmesc doi tarani dezbracati, pentru o suma considerabila în miez de februarie, care târâie un voloc, peste ragaliile cazute la fund. Rezultatul - un biban amarât.” Si verdictul în doi peri al autorului: „Nu stiu cum l-au împartit. A trecut aproape un an si înca nu ne saluta.” Bogdan Bârleanu e un povestitor fabulos. Povestirile lui au ritm, au umor, dar au si siropuri si sosuri umorale, stropite din belsug cu multe culori. Daca în urma unor astfel de descinderi în lumea apelor, din pricina bogatiei stiucilor, atentia lui scade si pictura are de suferit, câstiga în schimb proza. Partea picturala e suplinita din belsug de povestile sale spuse cu mult haz. Temperament pe cât de vulcanic, pe atât de generos, dincolo de iesiri la iarba verde, Bogdan Bârleanu traieste claustrat în propria sa lume, creata de el însusi si însirata pe pereti. Vizitându-i atelierul si ascultându-i povestile populate de pictori si oameni de litere, simtindu-i pasiunea pentru mirifica lume a baltilor, deseori cazi în capcana exaltarii sale, si ai impresia ca Delta de care e obsedat pluteste undeva în cer deasupra casei sale, iar Dunarea si celelalte fluvii, uneori si fluviul Galben, dar si Amazonul se scurg pe horn si burlane de pe acoperis, si se varsa cu tot cu broaste si cu pesti, cu tot cu nori, cu toata fauna si flora, cu tot cu lotci si cu navoade, în mijlocul atelierului sau, iar de acolo se ridica sub forma de aburi chimici si alchimici în tablouri... În romanul sau Un veac de singuratatea, Gabriel Garcia Marquez spunea ca lumea mirifica din Macondo era atât de proaspata, „atât de recenta, încât multe lucruri nu aveau înca nume, iar pentru a le deosebi, trebuia sa le arati cu degetul”. O astfel de lume gasim si în Delta. Indiferent care ar fi ea. Pictorul Bogdan stie asta si de aceea de fiecare data când îsi simte sufletul patruns de nostalgii si tot felul de nemultumiri pleaca în Delta. De cele mai multe ori însa se închide cu saptamânile în atelier, zugravind propria sa Delta pe cartoane si pe pânze, pe care apoi, oftând obosit, le agata de pereti. Nichita Danilov este scriitor si publicist
