Este dificil sa întâlnesti o persoana care nu si-ar face griji niciodata despre ce vor crede altii despre ea. Opinia celor din jur se pare ca a devenit importanta pentru noi, chiar daca nu ne place sa recunoastem acest lucru, si aceasta importanta pe care o conferim spuselor celorlalti vine la pachet întotdeauna cu teama ca am putea întâlni o persoana semnificativa, cu autoritate - care va spune ceva neplacut despre noi, despre tinuta noastra, despre modul nostru de a gândi sau trai. E ca si cum un inculpat ar sta în fata unei instante, asteptând, din clipa în clipa, sa se pronunte sentinta la ani grei de temnita sau chiar la moarte. Da, însusi cuvântul „condamnare” face trimitere la metafora instantei, unde exista un inculpat, un acuzator, un avocat si un judecator care pronunta sentinta, diferenta dintre aceste doua situatii, în multe cazuri, nu e totusi prea mare. Pâna la urma, condamnarea se naste tocmai din logica gândirii juridice, când exista o lege si încalcarea ei, când exista „drept” si „gresit”, „vinovat” si „nevinovat”. Si atunci cel care nu respecta legea este un delincvent, fiind judecat ca atare. Legalismul ca mod de a gândi, ca element al unei viziuni asupra lumii, ca mod al cuiva de a se trata pe sine si pe ceilalti, este adânc înradacinat în natura noastra. Din copilarie, omul stapâneste sistemul de norme si reguli, învata ce este bine si ce este rau. Un adult, ghidat de principii, inclusiv morale, etice, are un sistem de aprecieri pe care se bazeaza - acesta este cursul normal al lucrurilor. Dar tocmai legalismul gândirii face posibila condamnarea: eu stiu ce este drept, corect, respect „legea”, dar tu nu, deci eu sunt bun, iar tu esti rau. Iar adevarul este întotdeauna, credem, doar la noi în ograda. Legalismul gândirii se formeaza în noi, asadar, înca din copilarie, când parintii nu-i dau copilului suficient sentimentul ca este valoros, important, necesar, iubit, pur si simplu, pentru ca este, si nu pentru ca acum se poarta bine, acum spune o poezie sau aduce doar calificative foarte bune de la scoala. Si apoi, pentru a compensa acest deficit, daca îl are, trebuie sa-si „câstige” valoarea în orice fel. Unul dintre mijloace este condamnarea celui de lânga el. La urma urmei, daca celalalt este „prost”, eu „voi fi mai destept”. Lucrul acesta se perpetueaza, si devine un mod de a trai si a-i judeca pe altii, ca adult. Eu sunt mai norocos decât vecinul, fiindca eu am o masina, el nu o are, eu sunt mai destept ca tine fiindca rezolv mai rapid dosarele, iar tu nu, te mai uiti înca o data pe ele, eu sunt mai cocheta si mai bogata ca tine, fiindca tu ai doar trei perechi de papuci spre deosebire de mine, care am doua pantofare pline ochi. Opusul este, de asemenea, adevarat - cel care se accepta, care are un simt de baza al propriei valori, indiferent de ceea ce face sau nu face, deci, o astfel de persoana se dovedeste a fi destul de libera în interior, nu are nevoie sa caute confirmarea propriei semnificatii, prin condamnarea altora. Adica o astfel de nevoie nu apare în principiu, nu are nevoie sa se înalte asupra cuiva, sa se afirme. El este, prin esenta, chiar si înconjurat de oameni valorosi, un om valoros. De regula, asa cum am spus, un sentiment de baza al valorii de sine este stabilit foarte devreme, dar acest lucru nu înseamna ca nimic nu poate fi schimbat la o vârsta ulterioara. Se întâmpla si invers, când stabilitatea, capacitatea de a se baza pe sine, împreuna cu capacitatea de a se accepta, pot fi zdruncinate la un adult ca urmare a unor experiente traumatice, puternice. Deci, condamnarea celuilalt ofera un beneficiu foarte important - sentimentul ca sunt mai bun decât altii, ca nu sunt ca ei, acesta fiind un fel de autoafirmare. Dar exista si alte modalitati de a face acest lucru, de ce apelam atât de des la condamnare? Pentru ca asa am fost învatati acasa. În primul rând, voluntar sau involuntar, copilul copiaza comportamentul parintilor sai si, daca vede condamnarea celorlalti din familie, aude de la adulti cum discuta si condamna cunoscutii lor, atunci automat adopta acest lucru ca norma, vorbind despre cineva care nu-i place. Vai, draga, colega traieste cu unul de 5 ani, nu-s casatoriti, e clar ca asta nu-i o relatie serioasa! Eu, spre deosebire de ea, m-am maritat imediat dupa ce l-am întâlnit pe actualul meu sot, sa nu ne vorbeasca lumea! Nici nu mai conteaza ca ulterior femeia a divortat, fiind incompatibila cu sotul, pe care nici nu-l cunostea bine când s-a maritat, ca traieste o drama, din punctul sau de vedere colega e cea pacatoasa, rea, e elementul negativ, fiindca nu-i ca ea „corecta”si, deci, trebuie aratata cu degetul, trebuie condamnata. În al doilea rând, parintii adesea aduc în discutie însasi logica legalismului în fata unui copil. De exemplu, când îsi compara copilul cu alti copii, gândindu-se ca aceasta este o tehnica educationala buna. Mai mult, ei pot compara atât în defavoarea copilului lor, cât si, dimpotriva, laudându-l în comparatie cu alti copii. Mama uneia dintre clientele mele i-a spus în copilarie: „Esti atât de urâta cu tunsoarea asta, nu stii sa te îmbraci, parca esti prinsa de pe gârla, nu esti deloc ca celelalte fete, ca prietena ta, care e atât de frumoasa si eleganta mereu!”. Este clar ca în principiu este imposibil sa-i spui unui copil astfel de lucruri, pentru ca el în copilarie învata ca un om trebuie apreciat pentru ceea ce este, iar a-i spune aceste cuvinte, cum ca este groaznic în comparatie cu altul, presupune ca merita a fi neiubit, ridiculizat, umilit si ca trebuie sa fie diferit pentru a fi iubit, dar habar nu are cum sa faca sa fie diferit. Dar, pe lânga faptul ca unui copil i se transmite ca este rau, el învata, involuntar, chiar modul de a gândi despre ceilalti, faptul ca valoarea unei persoane se masoara prin actele sale, adica, o persoana si un act sunt echivalate în acelasi timp. „Ai o nota proasta” este egal cu „esti prost”. „Esti mai grasuta” înseamna „esti urâta”, „a spune adevarul în fata cuiva” înseamna „esti impertinent”. Un lucru asemanator se întâmpla atunci când vor sa laude, sa sustina un copil si pentru asta îl compara cu altii, de exemplu: „Ce destept esti, nu ca prietenul tau, prostul ala!” Poate fi placut pentru un copil si, foarte posibil, o astfel de motivatie va fi eficienta. Dar ce model de a gândi despre sine si despre ceilalti adopta? Valoarea unei persoane este egala cu realizarile sale (eu sunt bun, el este rau, în functie de notele de la scoala, în functie de cum se îmbraca, cu ce masina îl aduce tatal la scoala etc.), dar este foarte important sa separam persoana de act. A compara diferiti copii este mult mai rau decât a le compara diferitele manifestari. De exemplu, spunem: „Este grozav, uite, înainte nu puteai aranja patul atât de bine, dar acum e perfect”. Aici se evalueaza fapta, nu copilul, si se lauda fapta, si nu persoana, ceea ce devine o masura preventiva pentru dezvoltarea mândriei nesanatoase în copil. De asemenea, este important sa vorbesti despre sentimentele tale în loc sa judeci persoana, de exemplu, spunând: „Îmi pare rau ca ai avut un esec, hai sa ne gândim cum trebuie sa procedam pentru a face mai bine data viitoare”, si nu: „nici o speranta ca vei face bine vreodata!”, „esti incapabil sa rezolvi o problema!” „Trebuie, deci sigur poti” - este un alt motiv de condamnare a celui de lânga noi. Logica legalismului da nastere mitului omnipotentei si datoriei, adica credinta ca celalalt poate si ar trebui sa se comporte diferit de cum se comporta, cu alte cuvinte, asa cum ne place noua. Îl auzim pe vecin cum tipa la sotie si sotia lui pare ca tace, poate ca plânge, nu avem de unde sti. Ce-i cu nebunul asta de urla asa? ne întrebam revoltati. E beat! Iar ea, gândim mergând mai departe cu scenariul, uite cum se complace în aceasta viata, îi place asta, da, sigur îi place, altfel n-ar sta cu el! Chiar îsi merita soarta pentru ca nu pleaca de acasa si îl tolereaza la infinit, e o bleaga! De aceea este vinovat, de aceea este rau, fiindca nu e ca noi, care am actiona altfel. Eu daca eram în locul ei... Facând acest lucru, oamenii din jur decid ce ar trebui sa faca celalalt. Trebuie sa faca asta, fiindca poate! Eu pot, ea de ce nu poate? Si, desigur, se dovedesc din nou a fi mai buni decât vecinul sau vecina care ar trebui sa schimbe modul de a trai, fiindca ar putea, dar nu vor sa o faca. Dar, în acelasi timp, nu ne întrebam de ce tipa oare vecinul, ce au îndurat amândoi poate chiar în ziua aceea, o drama, un incident care i-a înfuriat, poate el si-a pierdut un ciorap si nu-l gaseste, poate striga din baie în timp ce ea are castile în urechi si nu aude. Aplic regula învatata acasa, indiferent de individ si de circumstantele lui individuale, îi condamnam direct, fara menajamente. Cum sa nu tipe la ea, draga, ai vazut ce fuste scurte poarta, ce , aia e femeie serioasa, nu-i nimic de capul ei! Cine stie cu cine o fi prins-o în casa! Regula de aur se bazeaza pe aceasta: se condamna actul, dar nu persoana. Conform acestei scheme, orice exemplu poate fi dezasamblat. Mitul omnipotentei se extinde, de obicei, atât asupra altora, cât si asupra noastra. Si aici ajungem la un punct foarte important. Ideea este ca modul în care ne tratam pe noi însine este modul în care îi tratam pe ceilalti. Modelul de relatie este acelasi. Daca nu exista loc pentru acceptare si iubire în el, ci doar cerinte de a se conforma, observa, judeca, atunci genereaza cu usurinta condamnarea - atât pentru sine, cât si pentru cei din jur. Daca pentru mine valoarea unei persoane este masurata prin actiunile sale, atunci ar trebui sa aplic aceasta schema nu celorlalti, ci, în primul si în ultimul rând, mie, Oare am mai avea timp sa judecam ce face celalalt, daca ne-am ocupa doar de noi însine? Cristina Danilov este psiholog
