„Din doua una, dati-mi voie: ori sa se revizuiasca, primesc! Dar sa nu se schimbe nimica; ori sa nu se revizuiasca, primesc! dar atunci sa se schimbe pe ici pe colo, si anume în punctele... esentiale... Din aceasta dilema nu puteti iesi... Am zis!” Într-adevar, nu putem iesi si nici daca ne aruncam cu farfuriile în cap. În fond, daca tot ne raportam vesnic la Europa, care nu mai poate de grija noastra, am putea sa spunem ca într-un fel sau altul, traim sub Zodia lui Farfuridi. Farfuridi suntem noi. În vremurile acestea îngrozitoare va recomand sa cititi sau sa recititi „Taras Bulba” de Gogol, o adevarata epopee despre viata cazacilor zaporojeni, cei mai viteji dintre viteji, care lupta atât împotriva invaziei poloneze, cât si a hoardelor tatare... E o poveste deopotriva tragica si pitoreasca, punctata pe alocuri cu multa ironie specific gogoliana, când dulce, când amara, în care toti cei trei eroi principali ai cartii mor. Dupa cum mor si multi dintre cazacii zaporojeni aparându-si glia stramoseasca. Mai întâi moare fiul mai mare al lui Bulba, Ostap, care e capturat de polonezi si tras pe roata la Varsovia. Taras asista privind încrâncenat la moartea sa. Ostap nu scoate nici un sunet pe esafod, desi e ars cu fier rosu de calau si i se smulg de pe trup cu clesti bucati de carne, striga abia atunci când îsi da sufletul: „Slava Ucrainei!” Moare apoi si fiul sau mai mic, Andriy, cel care îndragostindu-se de fiica guvernatorului din Dubno, oras asediat de cazaci, îsi tradeaza camarazii de arme trecând de partea polonezilor. Taras Bulba nu-l iarta si-l omoara cu mâna lui pe câmpul de lupta, zicând: „Eu te-am facut, eu te omor.” Dar moare si el, fiind capturat de polonezi, în timp ce se întorsese din drum sa-si recupereze luleaua cazuta sub copitele cailor, lulea pe care nu voia s-o lase cu nici un chip în mâna lesilor. Polonezii îl captureaza, îl leaga de un copac si-i dau foc. Taras Bulba moare ars de viu, strigând prin flacari: „Slava Ucrainei!” Povestea aceasta ne citea tata în copilarie, în serile de iarna, când crivatul vâjâia afara, facând sa se zgâltâie geamurile si fiind gata-gata sa darâme hornul. Ne citea si Povestile si povestirile lui Creanga, trecând de la Povestea lui Harap-Alb, la „Serile în catunul Dikanka” sau „Mirgorod”. Plângeam si râdeam traind scenele din carte, apoi hohotind de râs ieseam îmbracati sumar sa înfruntam viscolul de-afara... De atunci Gogol si Creanga au ramas ca niste faclii vii în memoria mea. Ma întorc de fiecare data la scrisul lor când simt o apasare grea pe suflet. Dar iata si un scurt fragment înduiosator din Taras Bulba: „Noaptea de-abia întunecase cerul, dar Bulba avea obiceiul sa se culce de cu ziua. Se tolani pe covor si se înveli cu un cojoc de oaie, pentru ca aerul noptii era racoros si pentru ca lui Bulba îi placea sa se înveleasca mai calduros când era acasa. Numai biata mama nu închise ochii. Ghemuita la capatâiul copiilor ei iubiti, care dormeau unul lânga altul, le pieptana pletele tinere, neastâmparate si ciufulite, umezindu-le cu lacrimile ei; îsi privea fiii cu toata fiinta, cu toate simtamintele ei; întreaga ei faptura era numai ochi, si ochii acestia nu se puteau satura uitându-se la dânsii.” Ca orice mama, veghindu-si copiii, sotia lui Bulba simte ca n-o sa-i mai revada niciodata. *** În romanul Un secol în ceata, aparut la sfârsitul lui 2021 la Polirom, Matei Visniec are un episod halucinant legat de funeraliile lui Aragon, al carui trup neînsufletit asezat într-un sicriu somptuos, acoperit de un adevarat munte de coroane mortuare, fusese depus, în semn de omagiu, în holul imens (de 1000 de metri patrati) al sediului Partidului Comunist Francez. Asta s-a întâmplat pe 27 decembrie 1982, la Paris. Mentionez ca Louis Aragon a fost unul din promotorii dadaismului si suprarealismului, fapt care nu l-a împiedicat sa devina membru activ al Partidului Comunist Francez. A fost unul dintre scriitorii care l-au adulat pe Stalin si i-a dedicat nenumarate poeme. Aragon a scris si poezii în care proslavea NKVD-ul. În 1982, când poetul a murit, miscarea comunista în Franta era înca foarte puternica. Francezii credeau cu sinceritate în comunism, trecându-i cu vederea toate ororile. Ei, bine, în romanul lui Matei Visniec, la funerarii participa si un personaj feminin, Yana, fiica unor refugiati rusi, care au îndurat GULAG-ul. Yana uraste comunismul la modul visceral si nu întelege adulatia francezilor fata de Marx, Lenin sau Stalin. Are oroare si de biografia lui Aragon. Ea nu poate sa înteleaga cum un om înzestrat cu un astfel de har, fara sa fie obligat de nimeni, i-a putut dedica ode lui Stalin. De aceea vrea sa vada creierul lui Aragon si ramâne ascunsa în apropierea sicriului în care se afla trupul neînsufletit al lui Aragon, iesind noaptea din ascunzisul ei pentru a-i decupa calota craniana. Yana traieste o mare dezamagire. Ea ar fi vrut sa descopere studiind creierul lui Aragon semnele unei tumori cerebrale, care ar fi explicat într-un fel adulatia fata de Stalin. Dar creierul lui Aragon e a unui om perfect normal. Ea se afla într-o dilema din care nu va putea iesi usor. „Ce au oare în cap umanoizii capabili sa scrie în acelasi timp tulburatoare poeme de dragoste si sa justifice crimele unui dictator?” se întreaba Yana. De cele mai multe ori însa, „anormalitatea iese din creierele normale” si acesta este un paradox al istoriei si al modului de manifestare al fiintei umane, spune unul din personajele lui Visniec. Paragraful acesta mi-a venit în minte atunci când am urmarit recent la buletinul de stiri o secventa cu Becali. Si Becali ar vrea sa afle ce se petrece în creierul lui atunci când se gândeste la eternitate. Magnatul a spus ca nu-l mai preocupa viata, ci doar moartea. Ca nu-l intereseaza palatul si bogatia pe care a adunat-o. El stie ca totul va ramâne aici si ca va pleca cu mâinile goale dincolo. Pentru a se putea obisnui cu moartea, Becali s-a gândit sa-si petreaca restul zilelor dormind într-un sicriu cât mai simplu. Întins acolo, va medita la nimicnicia omului, la Dumnezeu si la efemeritatea lumii. *** Cineva spunea ca Farfuridi este întruchiparea imbecilitatii pure. A imbecilizarii masei reprezentata de un singur individ. În acest sens aria lui Farfuridi din Actul Trei al „Scrisorii pierdute” e dementiala. Contine niste sonuri din Simfonia a noua al lui Beethoven, ascultata de pe un disc dat cu glaspapir ce se învârte în gol. Înainte însa a-i da cuvântul acestui personaj construit din sonuri grave, dar mai cu seama ascutite, ce-ti perforeaza auzul, sa prezentam si cadrul în care se desfasoara scena. Cadrul e fastuos, baroc. În deplina neconcordanta cu inconsistenta aproape eterica a personajelor: „Teatrul - precizeaza meticulosul Caragiale - înfatiseaza sala cea mare a pretoriului primariei, un fel de exagon din care se vad trei laturi. Trei usi în fund; cea din mijloc da în coridorul de intrare; pe cea din dreapta se citeste: Ofiter tivil; pe cea din stânga: Arfiva. În stânga la planul al doilea, o usa cu inscriptia Cabinetul Primarelui. În dreapta, acelasi plan, alta usa cu inscriptia: Reghistratura. - Partea din stânga pâna la usa Arfivei este despartita de scena cu un grilaj de lemn acoperit cu perdelute de chembrica verde. Lânga grilaj, la stânga, în scena, este o estrada pe care sunt asezate masa si jetul prezidential. Înaintea mesei, putin mai jos, este tribuna. Pe masa sunt doua candelabre, hârtie, calimari si un clopotel.” În acest decor, pe cât de geometric, pe atât de fastuos, discursul lui Farfuridi - si nu numai al lui - aminteste de gravitatea sacadata si stranietatea zgomotelor ce se aud la o sedinta de spiritism. Farfuridi vrea sa spuna ceva esential, dar nu-si poate duce ideea pâna la capat, tocmai din pricina vidului care-i bântuie constiinta. Ascultându-l, ne întrebam daca personajul care tine gesticulând discursul e viu sau mort. Sa-l ascultam: „Farfuridi: (emotionat si asudând)... Într-o chestiune politica... si care, de la care atârna viitorul, prezentul si trecutul tarii... sa fie ori prea-prea, ori foarte-foarte... (se încurca, asuda si înghite) încât vine aci ocazia sa întrebam pentru ce?... Da... Pentru ce?... Daca Europa... sa fie cu ochii atintiti asupra noastra, daca ma pot pronunta astfel, care lovesc sotietatea, adica fiindca din cauza zguduirilor... si... idei subversive... (asuda si se rataceste din ce în ce) si ma-ntelegi, mai în sfârsit, pentru care în orice ocaziuni solemne a dat probe de tact... vreau sa zic într-o privinta, poporul, natiunea, România... (cu tarie) tara în sfârsit... cu bun-simt, pentru ca Europa cu un moment mai înainte sa vie si sa recunoasca, de la care putem zice depanda... (se încurca si asuda mai tare) precum, - dati-mi voie - (se sterge) precum la 21, dati-mi voie (se sterge) la 48, la 34, la 54, la 64, la 74 asemenea si la 84 si 94, si etetera...” Dupa care continua, rostind verdictul: „Dati-mi voie! Termin îndata! Mai am doua vorbe de zis. (zgomotul tace) Iata dar opinia mea. (în suprema lupta cu oboseala care-l biruie) Din doua una, dati-mi voie: ori sa se revizuiasca, primesc! Dar sa nu se schimbe nimica; ori sa nu se revizuiasca, primesc! dar atunci sa se schimbe pe ici pe colo, si anume în punctele... esentiale... Din aceasta dilema nu puteti iesi... Am zis!” Într-adevar, nu putem iesi si nici daca ne aruncam cu farfuriile în cap. În fond, daca tot ne raportam vesnic la Europa, care nu mai poate de grija noastra, am putea sa spunem ca într-un fel sau altul, traim sub Zodia lui Farfuridi. Farfuridi suntem noi. Nichita Danilov este scriitor si publicist
