Xi Jinping, care aproape sigur i-a dat lui Putin binecuvântarea pentru invazia Ucrainei, sperând probabil ca victoria Rusiei va fi o formalitate, analizeaza reactiile tuturor partilor implicate în contextul dorintei sale de a transa definitiv, în perioada urmatoare, chestiunea Taiwanului. Mediatic vedem în aceste zile o combinatie de relatari emotionale de pe teren, din interiorul Ucrainei sau din punctele de granita cu refugiati, analize militare sau altele privind impactul sanctiunilor asupra Rusiei. Din acest ultim punct de vedere se desprinde un fel de satisfactie privind duritatea sanctiunilor si semnalul de unitate, peste asteptari, dat de Occident. Numai ca, din pacate, sanctiunile, oricât de severe, nu schimba deciziile luate de regimurile totalitare sau autocratice. Cum nu au avut efect nici în cazul Iranului sau al Coreei de Nord. Sanctiunile ar putea fi utile, eventual, ca formula de descurajare a unei astfel de invazii. Dupa ce însa invazia s-a produs, lucrurile se schimba. Ceea ce lipseste în prezent este o strategie de razboi privitoare la conflictul din Ucraina, crede congresmenul american Mike Gallagher (extrem de inteligent si articulat în chestiuni de securitate si relatii internationale) în cursul unui dialog recent din seria Hoover GoodFellows purtat împreuna cu istoricul Niall Ferguson, profesorul de economie de la Stanford, John Cochrane, si fostul Consilier pentru Securitate Nationala, H.R. McMaster. O astfel de strategie ar trebui sa evalueze în mod realist care este capacitatea rezistentei ucrainene de a se opune cu succes unei forte armate care, în ciuda evidentelor dificultati logistice si ale unei performante mult sub asteptari în zona terestra, are totusi o superioritate covârsitoare în aer, cu aviatia si rachetele de croaziera. Un test important este chiar în acest moment: felul în care va decurge asaltul armatei ruse asupra Kievului. Daca armata ucraineana continua sa reziste înca o buna bucata de vreme sau, într-un alt scenariu, chiar daca rusii ocupa Kievul, dar se vor confrunta în continuare cu o rezistenta de tip gherila, eventual cu un guvern retras la Lvov, si Rusia, dar si NATO, si UE se vor afla în fata unor provocari majore, cu riscuri crescute de degenerare a conflictului. Este foarte greu ca o armata de ocupatie, mai ales una cu resurse limitate, aflata într-un teritoriu cu o populatie ostila sa poata controla situatia în conditiile în care granitele tarii respective sunt poroase, imposibil de securizat. Razboiul din Afganistan ilustreaza acest fenomen, cu Pakistanul functionând ca un teritoriu de refugiu si baza logistica pentru talibani. Or, Ucraina are o granita extinsa la sud cu patru tari NATO, Polonia, Slovacia, Ungaria si România. În aceste conditii, Occidentul, mai ales Statele Unite, au de ales între a înceta sprijinul pentru rezistenta ucraineana, fortând guvernul Zelenski sa intre într-o negociere în conditii de semi-capitulare sau de a o sprijini în continuare pe linii de suport active prin tarile mentionate anterior. Prima varianta ar duce nu doar la o discreditare a Occidentului în plan moral, ci si, prin acceptarea santajului Moscovei, la o discreditare a capacitatii sale de a descuraja o agresiune în restul Europei. În plus, ar încuraja China în demersul ei de a transa chestiunea Taiwanului si, ca urmare, am asista mai repede decât ne-am fi asteptat la o schimbare de hegemon mondial, cu America retrasa într-o pozitie de actor secundar. A doua ar introduce, pe de alta parte, riscuri reale, Rusia putând alege sa recurga la actiuni punitive în spatiul NATO care, nu va avea de ales, va trebui sa raspunda. Însa aceasta optiune pune si Rusia, care ar realiza ca santajul sau nu da rezultate, în fata unei decizii complicate si extrem de riscante pe care ar fi greu sa si-o asume. Daca si cât de curând s-ar putea pune capat operatiunilor militare, si în ce forma, depinde în mare masura de analiza de tip costuri-beneficii pe care o face fiecare parte, dar si de factori de regula mai putin luati în calcul. De pilda masura în care Putin ar putea oferi pe plan intern imaginea unui succes. O problema de care se loveste este aceea ca teza de baza comunicata rusilor ca justificare pentru invazie, aceea ca marea majoritate a populatiei Ucrainei s-ar afla sub opresiunea unei „sleahte de narcomani neo-nazisti” (descrierea îi apartine lui Putin) devine tot mai greu de sustinut daca operatiunile militare se prelungesc. Dar si de partea Kievului este greu de acceptat, în ciuda pierderilor enorme, ideea de a ceda, nu doar de facto, ci si de jure, controlul asupra „republicilor separatiste” al caror numar ar putea creste prin declararea unora noi de-a lungul litoralului Marii Negre (sunt indicii în acest sens). Oricum, s-a vazut ca nici un progres semnificativ în materie de negocieri nu a avut loc dupa întâlnirea ministrilor de externe ale celor doua parti gazduita de Turcia. În afara de decizia de a renunta la aderarea la NATO, anuntara deja de presedintele Zelenski, celelalte conditii puse de Rusia sunt greu de acceptat. Europenii par tentati sa încerce sa obtina sprijinul Chinei pentru a-l determina pe Putin sa ajunga la o solutie de încetare a razboiului. A fost o declaratie a lui Joseph Borrell în acest sens si am vazut ca si Beijingul ar cocheta cu ideea. Ceea ce ar fi ironic, o ironie amara, pentru ca daca nu ar fi avut asigurat sprijinul lui Xi Jinping, Putin ar fi fost reticent sa decida invazia. Însa ar fi si o mare eroare, pentru ca astfel s-ar deschide larg portile Europei, în glorie, pentru un Xi Jinping pe post de salvator providential. O alta eroare este aceea de a exagera divergentele ruso-chineze, plecând de la constatarea ca un razboi care treneaza si perceptia negativa pe plan international asupra Beijingului prin asocierea sa cu Moscova deranjeaza China. Este adevarat, China încearca o anumita distantare de Rusia la nivel declarativ, dar ramâne în continuare ferm atasata aliantei strategice dintre cele doua parti. Chiar daca este un mariaj strategic de convenienta, pentru ca asimetria populatiei face Rusia vulnerabila în zona Siberiei, în acest moment si Putin, si Xi sunt determinati sa actioneze în concert pentru a modifica în favoarea lor actuala ordine mondiala. În general Joe Biden a primit aplauze pentru maniera în care a gestionat criza. Dar sunt ele meritate? Dupa cum remarca H.R. McMaster, eseul de 7000 de cuvinte, plin de referinte istorice, în care scria ca ucrainenii si rusii sunt acelasi popor, a fost publicat de Putin vara trecuta în august, dupa dezastruoasa retragere americana din Afganistan. Dar au fost si alte semnale care l-au facut pe Putin sa considere ca riscurile unei interventii armate generalizate în Ucraina ar fi acceptabile, mizând pe tipul de reactii si sanctiuni din trecut. De pilda, decizia lui Biden de a renunta la sanctiunile menite sa împiedice finalizarea gazoductului Nord Stream 2 si aceea de a limita fluxul livrarilor de armament letal catre Ucraina. Motivatiile fiind eliminarea iritarilor bilaterale în relatia cu Berlinul, pe subiectul Nord Stream 2, iar în cazul Rusiei credinta naiva ca daca America întretine un dialog cu Rusia (sa nu uitam, Biden si Putin s-au întâlnit în iunie anul trecut la Geneva) si, cu astfel de decizii, va actiona în sensul diminuarii iritarii Moscovei, se vor tempera tensiunile din Europa. Astfel, Rusia va fi „parcata”, una dintre expresiile plastice utilizate, asa ca Washingtonul se va putea concentra pe competitia geostrategica cu China. Cât de eronate s-au dovedit analizele administratiei Biden s-a vazut atunci când Putin si Xi Jinping au semnat un partenariat strategic înaintea ceremoniei de deschidere a Jocurilor Olimpice de iarna de la Beijing. Apoi, nu au ajutat deloc nici insistentele repetate ale presedintelui american, dinaintea declansarii invaziei în Ucraina, ca NATO nu va interveni direct în conflict. Reactiile occidentale fata de invazie, de la sanctiunile financiare, la cele simbolice, în plan cultural sau sportiv, care capteaza pe moment toata atentia, abat discutia de la o analiza de ansamblu asupra consecintelor strategice pe termen mediu si lung ale celui mai destabilizator conflict militar din Europa, de la sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial încoace. China fiind principalul beneficiar. Un prim avantaj este extinderea dependentei Rusiei de China, marja de joc a Kremlinului în nou context este sever restrânsa. Sunt si unele avantaje tactice de moment, precum cumpararea de petrol si gaze la preturi semnificativ reduse. Însa probabil cel mai important este accelerarea demersului comun de încercare de de-dolarizare a lumii prin dezvoltarea unui sistem financiar paralel care sa-l înlocuiasca treptat pe cel actual, unul dintre elemente fiind sistemul de tranzactii bazat pe SWIFT. Dupa cum avertizeaza Niall Ferguson, acest pilon de baza al hegemoniei americane, alaturi de cel militar, a fost oricum fragilizat printr-o utilizare excesiva în ultimele doua decenii. Tot el mai subliniaza un alt aspect important care probabil este analizat cu atentie la Beijing: faptul ca Statele Unite sunt reticente sa se angajeze militar, îsi duc razboaiele apelând la sanctiuni, sanctiuni care ar fi practic imposibil de abordat în cazul Chinei. De unde se pot trage învataminte privitoare la Taiwan. În fapt, Joe Biden nu scapa nici o ocazie sa excluda faptul ca NATO s-ar putea implica într-un razboi direct cu Rusia în Ucraina pentru ca astfel, spune el, s-ar putea ajunge la un al treilea razboi mondial cu o putere nucleara. De unde rejectarea cererii Ucrainei de instituire a unei zone de interdictie aeriana. E interesant de subliniat ca solicitarea este perfect acoperita din punct de vedere legal pentru ca ucrainenii au tot dreptul sa faca o astfel de cerere privind spatiul lor aerian. Acum Joe Biden ameninta ca Rusia va plati un „pret sever” daca utilizeaza arme chimice. Dar e greu de crezut ca o astfel de retorica mai poate impresiona Moscova în conditiile în care Washingtonul si NATO si-au precizat deja, fara nici un fel de ambiguitate, „linia rosie”, excluderea implicarii directe. E adevarat, în paralel, Casa Alba da asigurari ca lucrurile se schimba radical daca „se încalca chiar si cu doar 1 inch” teritoriul unui stat NATO. Însa privind lucrurile în contextul razboiului din Ucraina perceptia privind garantiile de securitate occidentale (oferite în 1994 si Kievului la schimb cu trimiterea rachetelor sale nucleare în Federatia Rusa) nu mai este la fel de solida ca în trecut. Iar asta este o pozitie foarte convenabila pentru China care poate trage concluzia, în ciuda a ceea ce numim „ambiguitatea strategica” exprimata la Washington, ca americanii nu ar risca, din acelasi motiv, nici un razboi mondial pentru Taiwan cu o alta putere nucleara. Realitatea este ca descurajarea functioneaza doar atunci când adversarii sunt convinsi nu doar ca ai resursele, capacitatea militara pentru a-i contracara, ci si vointa de a o face. Din acest punct de vedere tot ce vedem acum prin pozitia fata de razboiul din Ucraina poate fi interpretat de China drept un semn de vulnerabilitate în contextul Taiwanului.
