„Lucrurile au mers struna ulterior, nu am cum sa ma plâng. Pâna când, prietene, în timpurile noastre moderne, m-a pus Sfântul sa-mi deschid un cont pe Facebook. Mi-am ascuns ziua de nastere, dar am uitat de Sarbatoarea Floriilor. Urgie, tata, urgie! În fiecare an, mii de urari, mii de felicitari, mii de imagini viu colorate si expresive, mii de de inimi rosii explodându-mi în fata! Pentru multi asta este, cred, un experiment simpatic, dar eu, la fel ca tine, sunt un maimutoi educat cu disciplina de fier a comunismului. Am simturile raspunderii si politetii încrustate pe scoarta cerebrala. Nu dormeam, daca, pe lânga activarea butonului de like, nu raspundeam si elaborat fiecarui mesaj de felicitare, cu recunostinta si plecaciune.” De Florii, în al doilea an de pandemie, mi-am sunat amicul de la Facultatea de Chimie, profesorul Florut Ferdinamnam, pentru a-l felicita de ziua numelui. Pentru prima oara, am facut-o cu inima strânsa. Fiind pandemie, nu ne mai vazuseram de multa vreme si nici nu mai vorbiseram la telefon, coplesiti de activitatile online. Aflasem însa ca, prin vara, Florut îsi schimbase numele, prin hotarâre judecatoreasca, în Clorut. Era acum profesorul Clorut Ferdinamnam. Am banuit ca, în postura de chimist devotat, îsi dorise o simbioza metaforic-elocventa cu domeniul lui profesional, alegând onomastic, iata, un element fundamental din tabloul lui Mendeleev – clorul. În ciuda redefinirii identitatii sale totusi, m-am gândit ca nu ar fi fost normal, actualmente, sa nu-l sun, fie si în amintirea vechiului sau apelativ, Florut. Mi-a raspuns cu tristete în glas. Mi-a multumit, cu jumatate de gura, ca ma gândisem la el, iar apoi, fara sa întreb eu nimic, a adaugat mohorât: „Stiu ca ma crezi nebun. Cum sa-l cheme pe unul, benevol, te întrebi, Clorut, dupa ce s-a numit Florut? Ei bine, afla ca prenumele meu în acte a fost, la început, Clorut, nu Florut. Ce se întâmpla acum e de fapt o revenire la identitatea mea initiala, din primul certificat de nastere, eliberat de Republica Socialista România în 1966, aceea de Clorut Ferdinamnam. M-am nascut într-un catun moldav, de cîmpie, unde se bea vin de buturuga în loc de apa. Taica-meu, cînd m-am ivit în lume, a fost trimis de maica-mea la Sfatul Popular cu indicatia precisa sa ma treaca în acte Florut. Florut Ferdinamnam. Era amiaza când a ajuns acolo, asa încât si el, si functionarul responsabil cu certificatele, Nea Busica Dogaru, îsi astâmparasera deja setea matinala cu asupra de masura. Amândurora li s-a parut ca Florut ar fi nume de scapete si au decis împreuna, cu pupaturi prelungi si îmbratisari succesive, sa ma cheme Clorut. Am dus povara acestui prenume pâna la majorat, suportând zeci de ironii ale copiilor pe teme cu eprubete, acizi si toalete dezinfectate. Într-un anume sens, cred ca de aceea am si dat la Chimie în 1985 (si nu ca sa ma pun bine cu Elena Ceausescu, dupa cum se credea despre întreaga noastra breasla înainte de 1989). Fusesem predestinat sa ajung chimist de oracolul bahic din minusculul Sfat Popular al satului meu natal, moldav, de câmpie!” Dupa o scurta pauza anamnetica, Clorut-Florut si-a reluat povestea: „La facultate, stapân în sfârsit pe destinul meu, mi-am schimbat numele. Am devenit Florut, asa cum m-ati cunoscut voi toti în ultimele patru decenii si asa cum îsi dorise biata maica-mea sa ma cheme. Cum sa fi fost studentul Clorut de la Chimie, Dumnezeule mare?! Lucrurile au mers struna ulterior, nu am cum sa ma plâng. Pâna când, prietene, în timpurile noastre moderne, m-a pus Sfântul sa-mi deschid un cont pe Facebook. Mi-am ascuns ziua de nastere, dar am uitat de Sarbatoarea Floriilor. Urgie, tata, urgie! În fiecare an, mii de urari, mii de felicitari, mii de imagini viu colorate si expresive, mii de de inimi rosii explodându-mi în fata! Pentru multi asta este, cred, un experiment simpatic, dar eu, la fel ca tine, sunt un maimutoi educat cu disciplina de fier a comunismului. Am simturile raspunderii si politetii încrustate pe scoarta cerebrala. Nu dormeam, daca, pe lânga activarea butonului de like, nu raspundeam si elaborat fiecarui mesaj de felicitare, cu recunostinta si plecaciune. Chestiunea a avut doua consecinte teribile. Prima – am dezvoltat un sindrom obsesiv-compulsiv. Creionam în cap numai discursuri de multumiri, vedeam formule de gratitudine pretutindeni, traiam senzatia ca peretii ar fi fost tapati cu inimioare si buchetele de flori ce zvâcneau neîncetat. A doua – am facut un soi de tetanie. Mi-au întepenit, mi s-au încovoiat, mi s-au încârligat degetele (de la atâte like-uri), încât parca mi-ar fi crescut gheare. Familia fugea de mine, iar soacra-mea ma stropea cu agheasma periodic. Ajunsese chiar la ideea de a consulta un exorcist. Doctorii nu m-au ajutat. Mi-au sugerat sa-mi închid contul de Facebook, dar nu am putut, omule, nu am putut. Sunt dependent de el ca de un drog devastator. Ca atare, singura solutie a fost revenirea la numele harazit cândva de astrii betivanilor – Clorut. Am facut pasul vara trecuta. Ma cheama din nou, ca în copilarie, Clorut Ferdinamnam. Câteva saptamâni am reusit sa fiu mai optimist, gândindu-ma la viitoarele Florii, adica la cele de fata (când tu ai hotarât sa ma suni, desi aici nu locuieste nici un Florut). Apoi, pe 7 noiembrie, momentul sublimei sarbatoriri a Revolutiei Bolsevice, dezastrul s-a produs! Au venit iarasi, cu miile, mesajele de felicitare! Înca din 1987, aceasta e, se pare, Ziua Internationala a Chimiei. Clorut-ul meu a raspuns perfect împrejurarii. Nu am mai putut fi stapânit. Soacra-mea m-a lovit cu crucea în cap si a aruncat pe mine mujdei de usturoi. Daca nu intrau brancardierii de la Ambulanta pe usa, îmi batea si un tarus în piept.” Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
