China are o frumoasa traditie: în timpul asa-zisei „revolutii culturale”, fotografiile „dusmanilor poporului” erau lipite pe toti peretii si pe toate gardurile. Regimul a reusit sa insufle teama de decadere sociala, eficient si pervers mijloc de coercitie. Asa stând lucrurile, orice miscare de protest împotriva dictaturii partinice este un act de mare curaj. Regimurile dictatoriale au obsesia secretului de stat. E vorba, în fapt, de o strategie menita a stopa difuzarea oricarei informatii care nu este pe placul puterii. Despre multe evenimente, adesea teribile, care s-au petrecut în tarile comuniste s-a aflat în lumea libera cu mare întârziere, iar de unele nu s-a stiut decât dupa ce dictaturile s-au prabusit. Cum sa interpretam stirile care ne vin acum, parca printr-o perdea de ceata, din China? Sunt ele datatoare de speranta sau reprezinta un fenomen marginal si trecator? Ce conteaza, spun unii, câteva mii de protestatari la o populatie de un miliard si patru sute de milioane? Pusa în acesti termeni, lupta dusa de un Soljenitîn, de un Havel, de un Walesa, de un Paul Goma ar fi fost inutila. Dar n-a fost. Dimpotriva. Cu China, istoria se repeta. Vreme de decenii, personalitati culturale occidentale de prim rang si-au exprimat admiratia fata de Uniunea Sovietica si fata de maretele ei realizari. Lista e foarte lunga, de la Romain Rolland, la George Bernard Shaw si de la Aragon, la Sartre. Când au început sa fie dezvaluite lucruri atroce din Gulag, când s-a vazut ca societatea sovietica era anchilozata si sufocata de birocratie, când propaganda Kremlinului a obosit, intelectualii progresisti din Occident s-au orientat catre China si catre Cuba, tari în care credeau ca regasesc puritatea proiectului comunist. Maoismul a generat o adevarata epidemie, facând ravagii mai ales în rândul tinerilor din universitatile vestice. Când si mitul lui Mao s-a prabusit („Mao, cel mai mare criminal din istorie”, era scris acum câtiva ani pe coperta revistei „L’Obs”), China a continuat sa fascineze, gratie reusitelor ei economice. Cum le-a obtinut, e alta poveste: a furat zdravan tehnologie occidentala, a dispus - si dispune - de resurse materiale si umane practic nelimitate. Ca avem a face cu o dictatura nemiloasa nu pare sa deranjeze multa lume. Când ai o discutie cu cineva si îi spui ca regimul chinez e un regim comunist autoritar ti se raspunde cam asa: „Totusi, nu, China e altceva”. Era raspunsul standard si în anii ’60 -’70 ai secolului trecut, când te încumetai sa vorbesti de rau China comunista. Or, China a ramas comunista si, daca îsi datoreaza prosperitatea aplicarii în economie a principiilor mult hulitului capitalism, drepturile omului continua sa fie încalcate în mod brutal. Pandemia a pus si mai clar în evidenta functionarea sistemului. Dupa ce au ascuns existenta virusului, autoritatile au aplicat politica numita „zero covid”, ceea ce a echivalat pur si simplu cu tinerea populatiei sub teroare. Politica este aplicata si astazi, puterea de la Pekin mintind cu nerusinare si pretinzând ca pandemia continua sa faca ravagii în lume, inclusiv la… Campionatul mondial de fotbal, unde - vedem cu totii - spectatorii nu poarta masti. Cum este posibila tinerea în frâu a acestei uriase populatii? În buna parte, gratie tehnologiilor moderne, în care China a investit masiv. Retelele de comunicare au devenit retele de supraveghere si intimidare a cetatenilor. O descriere a acestei situatii ce atinge dimensiuni halucinante am aflat în proaspat aparuta carte a lui Thierry Wolton intitulata Noile drumuri ale servitutilor noastre (editura Grasset). Fara sa nege avantajele si facilitatile pe care le ofera internetul, cartea avertizeaza asupra pericolelor la care se expun societatile democratice. În China, asadar, avem a face cu o politie cibernetica permanent în stare de veghe, care cenzureaza tot ce nu corespunde „liniei” oficiale. Chiar si occidentalii, de frica - desigur - sa nu îsi afecteze interesele economice, se supun normelor drastice impuse de Partidul comunist chinez. „Reteaua celesta”, cum o numeste partidul, este ochiul ce vegheaza asupra Chinei si care trebuie sa asigure „stabilitatea sociala”. Pe teritoriul national sunt montate patru sute de milioane (!) de camere video de supraveghere. „Recunoasterea faciala” a ajuns sa fie un criteriu decisiv. Doar daca esti „recunoscut facial” poti obtine un bilet la transportul în comun, poti face cumparaturi la supermarket, poti intra în posesia celor 60 de centimetri de hârtie igienica autorizate în toaletele din Templul ceresc din Pekin. În scoli camerele video supravegheaza toate activitatile. Elevilor li se distribuie stilouri conectate, ce permit profesorilor sa corecteze lucrarile elevilor în timp real, dar îngaduie totodata ca tot ce îsi noteaza elevii sa fie controlat. Înregistrarea faciala, plus celelalte urme lasate de cardurile bancare, de livrarile la domiciliu, de cardurile de fidelitate, plus continutul dosarelor medicale etc. - toate astea formeaza un ansamblu de date care îi „fiseaza” pe toti cetatenii. Chinezii lucreaza acum la un sistem care sa detecteze posibilele comportamente „anormale” ce ameninta „stabilitatea sociala”. Exista de altfel sistemul de „fiabilitate sociala” prin care sunt recompensati cei merituosi: sunt asa-numitele „credite sociale”, iar daca pierzi puncte din aceste „credite sociale” risti diverse sanctiuni - nu poti candida pentru functii oficiale, ti se aplica restrictii sau chiar interdictii bancare, nu mai poti calatori cu avionul sau cu trenul de mare viteza etc. E suficient sa treci strada printr-un loc nepermis si fotografia ta va aparea imediat pe ecranele din oras: esti, nu-i asa, pe cale sa devii un paria. China are o frumoasa traditie în acest sens: în timpul asa-zisei „revolutii culturale”, fotografiile „dusmanilor poporului” erau lipite pe toti peretii si pe toate gardurile. Regimul a reusit sa insufle teama de decadere sociala, eficient si pervers mijloc de coercitie. Asa stând lucrurile, orice miscare de protest împotriva dictaturii partinice este un act de mare curaj. Alexandru Calinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, critic literar si scriitor
