Personajele romanelor si povestirilor scrise de el sunt debusolate, experimentând spleen-ul sfârsitului de epoca si încercând sa-si gaseasca identitatea, dar, cel mai adesea, esuând si refugiindu-se în sentimentul ratarii, nevroza sau alcool (ori în toate trei deodata). Apartenenta lui F. Scott Fitzgerald (Francis Scot Key Fitzgerald) la asa-zisa Generatie Pierduta/ The Lost Generation nu este un fapt întâmplator (determinat, sa zicem, circumstantial, de prietenia scriitorului cu Ernest Hemingway - un reprezentant de marca al amintitului grup). Fitzgerald s-a identificat, prin opera lui (întrerupta brutal, de moartea timpurie, la numai 44 de ani), cu elementele mentalitare ale cercului parizian de intelectuali (format mai ales din americani expatriati în jurul charismaticei Gertrude Stein), cerc ce mai includea, pe lânga Hemingway, si alte nume sonore, precum T. S. Eliot, John Dos Passos sau Alan Seager. Conceptul de „generatie pierduta” a devenit celebru prin memoriile lui Hemingway (publicate, postum, cu titlul A Moveable Feast/ Sarbatoarea continua), unde prozatorul precizeaza, la un moment dat, ca Stein l-ar fi auzit pe proprietarul unui service auto - iritat de incompetanta tinerilor sai angajati - spunând ca sunt cu totii une génération perdue („o generatie pierduta”). Scena avea loc dupa Primul Razboi Mondial si implicatia era ca noua promotie de indivizi (decimata psihic si fizic de marele cataclism planetar) nu mai putea învata nimic temeinic. Gertrude Stein a preluat entuziast termenul, percepându-l ca foarte potrivit pentru starea propriului grup artistic. Si acesti tineri scriitori (în majoritate, exilati) traiau, în interiorul peisajului postbelic european, al anilor douazeci, asemenea unei „generatii pierdute”, menite sa-si iroseasca talentul si valoarea intrinseca într-un univers descompus identitar si social. Ulterior, notiunea a facut cariera si peste Ocean, functionând ca o „eticheta” culturala pentru junii descumpaniti de Marea Depresiune din 1929. Si fara a fi foarte activ în cadrul grupului ca atare, Fitzgerald ramâne, prin ideologia estetica implicita, un component al acestei generatii. Personajele romanelor si povestirilor scrise de el sunt debusolate, experimentând spleen-ul sfârsitului de epoca si încercând sa-si gaseasca identitatea, dar, cel mai adesea, esuând si refugiindu-se în sentimentul ratarii, nevroza sau alcool (ori în toate trei deodata). Debutul (fulminant) al prozatorului, din 1920, cu This Side of Paradise/ Dincoace de Paradis, ne revela deja disolutia individului într-o lume traversata de marasm politic si economic. Protagonistul (un alter ego al lui Fitzgerald), Amory Blaine, absolvent al Universitatii Princeton si scriitor în devenire, nu-si gaseste locul în societatea americana postbelica, în ciuda optimismului lui funciar. La fel, romanul urmator, din 1922, The Beautiful and the Damned/ Cei frumosi si blestemati, exploreaza relatia alienanta din cuplu, pe fondul aceluiasi univers instabil (sotii Anthony si Gloria Patch sugereaza mariajul devorator pe care autorul l-a avut cu scriitoarea alcoolica si schizofrenica Zelda Fitzgerald). Nu altele sunt conotatiile de profunzime ale capodoperei The Great Gatsby/ Marele Gatsby, din 1925, unde Nick Carraway (tot un „dublu” fictional al prozatorului) e absorbit de lumea magica (dar vidata sufleteste) a „visului american” (întruchipat de Gatsby). Aceasta „glisare” psihologica spre un spatiu utopic trebuie interpretata ca un „refugiu” din fata realitatii sociale traumatizante. Nici ultimul roman (încheiat) al lui Fitzgerald nu face exceptie de la mentionata reteta de constructie narativa (axata pe tema debusolarii si ratarii): Tender Is the Night/ Blândetea noptii, din 1934, reia problema existentei maritale zbuciumate (cartea a fost scrisa în perioada în care Zelda era internata într-un sanatoriu psihiatric), implicând faptul ca, în spatele stralucirii de suprafata, se ascunde mereu ruina morala si psihologica. Si povestirile lui Fitzgerald se concentreaza, predominant, pe tema pierderii identitatii într-o societate incompatibila structural cu aspiratiile personajelor. Una dintre cele mai cunoscute nuvele redactate de scriitor - The Curios Case of Benjamin Button/ Strania poveste a lui Benjamin Button - ne confrunta cu faimosul erou (nascut batrân) a carui viata se deruleaza descrescator (parabola insului situat în contratimp cu propria lui istorie). Tematica prozelor scurte pledeaza, negresit, pentru apartenenta autorului la atmosfera mentalitara din interiorul „generatiei pierdute”. Povestirile sunt, în fond, „secvente” disparate, segmente de viata din traiectoriile personale ale unor inadaptati. Ele anticipeaza cumva romanul ramas neterminat, The Love of the Last Tycoon/ Dragostea ultimului magnat (aparut, în 1941, postum, cu titlul The Last Tycoon/ Ultimul magnat), unde este investigata, în aceeasi cheie depresiva, lumea hollywoodiana a anilor treizeci (cunoscuta nemijlocit de catre Fitzgerald, în postura de scenarist, pentru un timp, la MGM, în Los Angeles). Vremurile actuale (tot de început de secol, ba chiar si de mileniu) m-au întors la opera lui Fitzgerald. Daca formidabila lui generatie se considera „pierduta”, oare noi cine si ce (mai) suntem? Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
