Ambitiile Frantei de a determina decuplarea UE de Statele Unite, în baza conceptului „autonomie strategica”, si de adoptare a unei pozitii neutre în competitia geopolitica dintre America si China, în coroborare cu focalizarea Washingtonului pe zona Indo-Pacifica, risca sa divizeze serios Europa si sa fractureze grav relatia transatlantica. „Statele Unite vor o confruntare cu China. Uniunea Europeana vrea sa colaboreze cu China”, a declarat într-un interviu pentru New York Times Bruno Le Maire, ministrul de finante francez, un apropiat al presedintelui Emmanuel Macron, aflat la Washington pentru traditionala reuniune anuala a Bancii Mondiale si a Fondului Monetar International. În opinia sa, prioritatea strategica a Europei trebuie sa fie independenta, „ceea ce înseamna cresterea capacitati de aparare, promovarea propriei noastre viziuni asupra luptei împotriva schimbarilor climatice si a propriului nostru interes economic, accesul la tehnologii cheie astfel încât sa nu fim prea dependenti de tehnologiile americane”. Subliniind înca o data ca pentru Uniunea Europeana este esential sa devina „independenta de Statele Unite, sa fie capabila sa-si apere propriile interese, fie ele economice sau strategice”. Obiectivul final fiind „recunoasterea Europei ca una dintre cele trei superputeri din lume pentru secolul 21”, alaturi de Statele Unite si China. În ce masura aceasta ambitie a Parisului are sanse reale sa se împlineasca este discutabil. Deocamdata mai toti observatorii considera ca între aceste mari ambitii si lumea reala exista o distanta considerabila. Nemaivorbind de faptul ca Franta nu doar ca asimileaza ca discurs Uniunea Europeana cu Europa, ceea ce este evident abuziv, dar prin asumarea unui demers explicit de separare de Statele Unite intra în coliziune cu statele din UE de pe frontul estic care sunt constiente ca doar americanii le pot oferi garantii serioase de securitate. În aceste conditii, chiar daca Franta va încerca sa utilizeze prima jumatate a anului viitor, când va detine presedintia UE, pentru a promova agresiv o astfel de agenda, sunt de asteptat reactii negative semnificative din interiorul Uniunii. Mai ales ca francezii vorbesc în paralel de o reconsiderare fundamentala a relatiilor cu Moscova, poate chiar de un aranjament comun de securitate pentru vechiul continent. Pâna acum Germania a fost reticenta sa sprijine aceasta linie dar, în perioada post-Merkel, dupa ce un nou guvern se va instala la Berlin, foarte probabil în frunte cu un cancelar SPD, formatiune care traditional priveste cu simpatie Rusia, lucrurile se pot schimba. De altfel, si secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, a avertizat asupra riscului unor tensiuni majore în interiorul NATO si UE daca se merge pe acest curs. „Sunt de salutat demersurile europene sporite în domeniul apararii, dar acest lucru nu poate înlocui niciodata NATO si trebuie sa ne asiguram ca Europa si America de Nord ramân unite.” „Orice încercare de a slabi legatura dintre America de Nord si Europa nu numai ca va slabi NATO, ci va diviza Europa.” Pentru americani, prioritatea zero este competitia geopolitica cu China, una dintre putinele chestiuni care are sustinere bi-partizana într-un Congres altfel mai profund divizat ca oricând. Iar în acest context Washingtonul s-ar fi asteptat ca aliatii sai europeni traditionali sa i se alature. Ceea ce nu se întâmpla, singura exceptie fiind Marea Britanie. Din contra aude un discurs precum cel de la Paris care îi da de înteles ca UE nu doar ca nu doreste sa se implice de partea Americii, dar ar fi tentata chiar sa exploateze în folosul sau competitia sino-americana, pe care multi o vad deja ca un Razboi Rece 2.0, chiar daca unul foarte diferit de primul. În acord cu o practica de acum încetatenita, pentru a evita sa adopte pozitii transante în chestiuni esentiale delicate, Uniunea Europeana inventeaza o frazeologie din care fiecare poate sa extraga ceea ce îi convine. De pilda în cazul relatiilor cu Beijingul Josep Borrell vorbeste de o „abordare în mai multe dimensiuni” care vede în China un partener, un competitor si un rival. „Trebuie sa colaboram cu China, în calitate de partener economic cheie si actor politic fara de care nu putem aborda în mod eficient provocarile globale.” Iar în baza „autonomiei strategice” a UE, termen care descrie decuplarea de Statele Unite, promovata sustinut la Paris, „ne propunem o cooperare internationala care sa ne pastreze valorile si un sistem multilateral bazat pe norme”. În traducere libera asta înseamna ca UE va continua si chiar va amplifica relatiile comerciale cu regimul de la Beijing, foarte probabil în prima jumatate a anului viitor urmând a fi aprobat în Parlamentul European si amplul acord de investitii si comert dintre cele doua parti, acum suspendat, si din când în când va iesi cu o serie de critici publice fata de violarea drepturilor omului de catre chinezi, pe care, bineînteles, Beijingul le va respinge categoric si va avertiza Bruxelles-ul sa nu se amestece în afacerile interne ale Chinei. Aceasta pozitionare a Parisului privind relatiile transatlantice nu este de data recenta. Însa tensiunile s-au agravat dupa dezastruoasa retragere din Afganistan si mai ales dupa ce Australia a anuntat ca renunta la un contract de zeci de miliarde de dolari semnat în 2016 cu Franta pentru livrarea unei flote de submarine cu motoare Diesel, în favoarea unui amplu si complex aranjament de securitate cu Statele Unite si Marea Britanie, care a primit numele de Aukus, care între altele prevede constructia în comun a unei flote de submarine cu propulsie nucleara. Pentru francezi a fost o dubla lovitura majora. Pe de o parte este impactul financiar. Valoarea totala a contractului se ridica la o suma care depaseste bugetul de aparare anual al Frantei, care este în jur de 50 miliarde de euro. Însa probabil mai grav a fost un alt aspect. Parisul vedea în acest contract o cale de extindere a influentei sale în zona Indo-Pacifica, în acord cu demersul de obtinere a „autonomiei strategice” europene în raport cu America. În plus, francezii erau foarte satisfacuti de faptul ca penetrasera „anglosfera”, în detrimentul Washingtonului si mai ales a Londrei. Iata de ce anuntul privind Aukus a stârnit o adevarata furtuna la Paris care a mers atât de departe încât sa-si recheme ambasadorii de la Washington si Canberra. Administratia Macron, dar si presa franceza au explodat. S-a vorbit despre „tradarea secolului”, despre un „cutit înfipt pe la spate”, despre „afrontul anglosferei”, dupa cum îl descrie Sylvie Kauffman în Le Monde. În fapt, de o maniera foarte explicita în perioada anilor 1960 în care generalul Charles de Gaulle s-a aflat în fruntea tarii si mai nuantata ulterior, Franta si-a dorit dintotdeauna în perioada post-belica îndepartarea Americii din Europa. Pentru francezi, prin NATO Statele Unite exercita o tutela, deranjanta pentru ei, asupra Europei. Este o opinie larg împartasita în cercuri influente din sfera politica si din armata. De pilda, în luna martie a acestui an, un grup de ofiteri de rang înalt, în retragere, grupati într-un Cerc Comun de Reflectie, îi adresau o scrisoare deschisa lui Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO, în care protestau împotriva proiectului NATO 2030, care în opinia lor, slabeste suveranitatea Frantei. Proiectul în cauza propune o viziune strategica de viitor pentru NATO în acord cu dinamica geopolitica actuala. Semnatarii critica în special ceea ce ei considera „eforturile sustinute timp de douazeci de ani din partea NATO de a crea în mod fals amenintarea unui «inamic rus», esential pentru supravietuirea unei organizatii teoretic pur defensive, ceea ce a facut ca Rusia sa caute în Est o cooperare pe care Occidentul i-a refuzat-o”. Cu un an si jumatate în urma acelasi grup era chiar mai transant lansând un apel prin care cereau „eliberarea de sub dominatia americana si apropierea de Moscova”. Sigur, se poate spune ca nu e vorba de pozitii oficiale. Însa tocmai de aceea, fiind lipsiti de astfel de constrângeri, acest grup de generali poate exprima deschis opinii împartasite la nivelul establishment-ului politic si militar francez. Iritarea extrema a Frantei este pâna la urma de înteles. Însa pasul facut de australieni este unul logic si coerent. În timpul scurs din 2016 încoace situatia globala si mai ales cea din arealul Asiei de Sud Est s-a schimbat enorm. O China tot mai agresiva a devenit o amenintare reala pentru Australia si pentru celelalte state din regiune. Ca si statele din Europa de Est australienii stiu ca Franta nu este în masura sa le asigure securitatea. Pentru asta au nevoie de America si de Marea Britanie, cu care oricum au o relatie speciala, o tara care spre deosebire de UE nu le vorbeste americanilor despre „autonomia strategica” si nici nu-i anunta sa nu se bazeze pe ea în competitia cu China. Pentru administratia Biden, care a iesit extrem de sifonata dupa retragerea din Afganistan, anuntul privind Aukus, care a venit cu putin timp înainte ca UE sa-si anunte propria strategie Indo-Pacifica, a fost un semnal important privind determinarea Washingtonului de a contracara demersurile Chinei de a-si consolida o sfera de influenta în regiune. Iritarea cu care s-a reactionat la Beijing si în egala masura satisfactia cu care acordul a fost salutat în Japonia si Taiwan releva faptul ca este vorba de o initiativa cu impact geopolitic semnificativ. Un impact care are reverberatii si în Europa, si nu neaparat dintre cele mai fericite pentru noi. Focalizarea Statelor Unite pe competitia geopolitica cu China în combinatie cu semnalele clare si repetate transmise de pe vechiul continent ca UE, în fapt Germania si Franta, puterile care conteaza de fapt, nu au deloc intentia de a i se alatura Washingtonului în aceasta confruntare si, în fapt, doresc chiar o decuplare de America în logica unei „autonomii strategice” pun serios sub semnul întrebarii partenariatul transatlantic. Dupa cum remarca cunoscutul analist american George Friedman, într-un interviu acordat unei televiziuni poloneze, „Când ne-am uitat dupa aliati pe care sa ne putem baza pentru forta maritima din Pacific, i-am gasit pe britanici si australieni. Francezii nu erau!”. În plus, Aukus marcheaza o alta decuplare strategica: cea a Marii Britanii fata de UE. Sigur, ar putea fi doar una temporara, însa ostilitatea Parisului fata de Londra (niciodata, de la perioada de Gaulle încoace, relatiile dintre cele doua parti nu au fost atât de grav deteriorate) nu lasa loc de optimism din acest punct de vedere. Rezultatul este un grad înalt de incertitudine privind securitatea pe continent, amplificat de marile tensiuni din interiorul Uniunii si de vulnerabilitatea în raport cu Rusia.
