Aveam 33 de ani, vârsta la care Iisus a început sa propovaduiasca. Dar nu aveam de gând sa propovaduiesc nimic. Dimpotriva. „Dimpotriva” acesta se potriveste ca nuca-n perete, ca musca-n lapte sau în curul calului, se potriveste (sa mai zic una, ca sa arat ca-s destept) ca Irimia cu oistea-n gard. Dar era lapte cu pasat dulce pentru mine. Desi fusesem angajat la revista Timpul, n-as putea spune ca aveam mari planuri de viitor. Mai degraba leneveam. Bine, si scriam la revista, dar vremurile „rivolutionare” de dupa 90 se topeau pe zi ce trece, ca o înghetata falsa cu crema de vanilie, iar mangafaua era plecata tot mai departe, la Ploiesti. Mita era cum spunea prietenul meu, nea Puiu Stanciu, „plecata la Ploiesti”. Da, toata societatea semana tot mai mult cu Ploiestiul lui nenea Iancu. Se îngloda într-un iliescianism zâmbaret si puturos. Si entuziasmul meu la fel, daca a fost vreodata un entuziasm. Mai degraba un rânjet. Au trecut anii si cred tot mai mult ca nu a fost nici un entuziasm. Doar o parere. Asa ca sa zaci linistit în pat si sa gândesti (oh, ce enervant e sa scrii cu „â” în loc de „î”, cum am învatat din copilarie, dar asa cum vor acum neopuristii patrioti, patrihoti le zicea tata) la o carte minunata citita sau la un film cu De Niro si Meryl Streep erau idealurile mele; sau gândurile sa-ti zburde hai-hui, la nimic precis, sa te transporti cu mintea, de pilda, în anii copilariei, când erai racit si umblau mama si toti ai casei în jurul tau si te corcoleau ca pe sfintele moaste, iar tu te lafaiai în pat, în placeri aliotmane - fara grija temelor, fara teama ca ai luat o nota mica, dar nu ai spus acasa etc. Si sa nu-ti treaca prin cap, Doamne fereste, sa iesi din caldurica cearsafurilor si a pernei în aerul rece al camerei. E bâia! Sa nu faci vreo nefericita miscare si sa-ti scoti un picior gol de sub asternut în, vai! ghearele frigului - cugeta numai câte suferinte te pot astepta. Daaa, sincer vorbind, si acum, când scriu la computer, am tendinta sa las totul balta, sa ma bag în pat si sa ma uit la un film cu De Niro si Meryl. |la cu dragoste. Sa zaaaci dezbracat, cu trupul dezgradit de toate cele si cu bostanul golit, fara seminte (a se citi griji) în dovleac; sa uiti de facturi, de ziua de mâine, de dracii aia de copii, de momâile alea de politicieni, de faptul ca trebuie sa merg dupa nesuri, panaceum universalis pentru mine. Sa te lafaiesti în pat si sa fii nepasator fata de toate argumentele. Se pot compara ele cu o ora de somnic zdravan în pat, cu o leneveala sanatoasa? Se pot compara cu senzatia de placere, pe care nici Osho (cine-si mai aminteste de el?), cu toate zâmbetele lui dulcege, n-a simtit-o? Sa te întinzi ca o pisica languroasa pâna-ti trosnesc oasele de placere. Si sa dai cu tifla ideilor care si se înfig spadasinic în capatâna, gândurilor abisale cât groapa Marianelor: ca te ramolesti, ca îmbatrânesti si mâine-poimâine hustiuliuc în groapa! Daca totusi te zghihuie gândul sa te scoli si sa te apuci sa ari ca musca literara, gândeste-te numai câte nefericiri te asteapta, câte dezavantaje si probleme intervin când ai coborât din Sfântul Pat. Sigur, pentru unii este mai greu sa înteleaga fabuloasa desfatare a statului în pat, necuprinsa pofta de lafaire. Când esti posesorul unei vile babane, care te contine, într-un cartier babani de babani, când ai un cont baban, este mai greu sa pricepi minunata trândaveala a sederii în pat, care, în treacat fie spus, nu a daunat nimanui niciodata. În Sfântul Pat, de pilda, nu s-a accidentat nimeni! Pe când, daca cobori din pat (sau chiar sari din pat ca un dobitoc), daca faci fie si un pas în afara spatiului sacrosant, cum spuneam, câte necazuri nu te pot astepta, câte nenorociri nu te pot paste! Acuma, e drept, tot în pat mor cei mai multi oameni! Dar nu face sa ne gândim la asta, mai e mult pâna acolo; asa gândim si bine facem, ca ar fi groaznic sa traim cu gândul numai la moarte! Totusi, mai bine ar fi sa dea o masina peste mine: scurt si brusc kaput. Sigur, daca nu simti placerea sederii cu genunchii la gura în pat si de a priviri în nestire pe fereastra, de a te bucura de un nor fumuriu sau de globul purpuriu al soarelui dimineata, e mai greu sa nu te lasi coplesit de meschinariile vietii. Însa lenevind în pat, îti dai seama cel mai bine ca viata îti este data o singura data, ca bucuria nu se afla în bani, ca viata este numai ceea ce este, nu cum ti-o închipui din fuga unei masini mai bengoase, din noul mobilier mai bengos si din alte farafastâcuri din astea, care, de fapt, nu fac nici cât o ceapa degerata; caci, omule, te-ai împotrivit raului din lume, dar acum ai nascocit una si mai gogonata: sa te împotrivesti binelui. Dar daca, harnicosule, vei uita de superharnicie si îti vei prelungi zilnic sederea în pat, vei trândavi ca un urs în hibernare, atunci nu te vei mai uita la rândurile mele ca la o oglinda aburita si vei începe sa-ti pui problema: „Poate ca totusi are dreptate scârta-scârta pe hârtie asta! De ce am nevoie de atâtea buclucuri? Mai bine sa lenevesc în pat ca un bimbasa!” Caci lenevind, dam de fapt cu tifla pozitivistilor, optimistilor incurabili si prosti, practicilor si pragmaticilor, care toti ajung sa fie mai mult sau mai putin ca cei doi tarani din Povestea unui om lenes care-l duc la spânzuratoare pe lenes: calai ai non-conformistilor, ai contemplativilor, ai ex-centricilor minoritari întotdeauna, ai „incertilor”, cum spunea Tovarasul Stalin, incerti pe care statul sovietic, nu-i asa, îi arunca ca pe niste masele stricate. Iar acesti incerti lenesi, minoritari întotdeauna, vor simti imensa greata a lenesului lui Creanga fata de toate ideile si conceptiile unanim acceptate ale infailibilor, strângatorilor la ciorap si în conturi mai târziu, neprihanitilor de toate soiurile, progresistilor, marxistilor, neomarxistilor si paramarxistilor, maoistilor, corectilor politic ai noului socialism global etc., etc. Daaa, sunt un lenes, ma mândesc cu asta, „sunt pionier”. Habar n-au tinerii de azi ce însemna asta: „Am cravata mea, sunt pionier”. Dar încerc. E drept, scriu cu avânt la romanul asta, dar nu sunt sigur ca îl voi termina: lene. Dar vorba lui Bula, când i-a dat prietenei acelasi martisor ca si anul trecut: intentia conteza, cucoana. Oricum, încerc. E putin lucru?! Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
