Probabil ca nicaieri teza naratorului pierdut în reteaua infinita de semne ale lumii pe care încearca sa o înteleaga nu este pusa cu mai mare claritate ca în The Figure in the Carpet/ Desenul din covor. Scurtul roman (nuvela, dupa unii) constituie un monument de ambiguitate. Publicat în 1896, textul ar putea fi lecturat si ca o replica obscura, data nemultumitilor cu stilul (vag) jamesian, nemultumiti dornici de „clarificare” in extenso. Si alte capodopere de-ale lui Henry James, precum Daisy Miller/ Daisy Miller, The Pupil/ Elevul sau The Spoils of Poynton/ Comorile din Poynton lasa în suspensie enigme textuale neelucidate (si chiar neelucidabile), la fel ca descrisa, în episoadele anterioare, The Turn of the Screw/ O coarda prea întinsa, pentru a scoate în relief închiderile reflectorului (care - trebuie precizat - poate fi si un narator „indirect”, adica folosit în postura de „constiinta reflectoare”, nu neaparat si în cea de „vorbitor nemijlocit”), incapacitatea sa funciara de „a vedea” tabloul complet al realitatii. Totusi, probabil ca nicaieri teza naratorului pierdut în reteaua infinita de semne ale lumii pe care încearca sa o înteleaga nu este pusa cu mai mare claritate ca în The Figure in the Carpet/ Desenul din covor. Scurtul roman (nuvela, dupa unii) constituie un monument de ambiguitate. Publicat în 1896, textul ar putea fi lecturat si ca o replica obscura, data nemultumitilor cu stilul (vag) jamesian, nemultumiti dornici de „clarificare” in extenso. Parabola cautarii din text disimuleaza, în fond, obsesia gasirii „adevarului” în arta, o utopie în paradigmele estetice ale lui Henry James. Imposibilitatea asumarii fictionalului în varianta de materia si, totodata, imago mundi devine un handicap pe terenul miscator efortului artistic. Astfel de „inadaptati” - precum naratorul din roman - sfârsesc prin a mutila fie conturul translucid al artei, fie pe cel al propriului suflet. Personajul principal din Desenul din covor reuseste, într-un anumit sens, sa le faca pe amândoua. Naratorul este un tânar critic, aflat în plina ascensiune literara, activ deocamdata, cu recenzii, în paginile revistei The Middle, editata de prietenul lui, George Covick. Sansa îi surâde însa mai repede decât ar fi crezut. Prin eforturile lui Covick, personajul nostru fara nume are ocazia sa recenzeze un roman important, proaspat aparut, al faimosului Hugh Vereker - o figura literara legendara. Dupa publicarea cronicii, la o petrecere, naratorul, spre surprinderea sa absoluta, îl (si) întâlneste pe Vereker care i-a citit comentariile si, în principiu, pare sa îl aprecieze. Într-un singur punct se distanteaza prozatorul de mai tânarul sau confrate: acela al perspectivei. Hugh Vereker sustine ca literatura si, cu precadere, literatura scrisa de el are ambitia integralitatii, lucru nesesizat de critici (blocati în viziunea lor restrictiva, aidoma, întelegem, si abia debutatului nostru cronicar!). Cu totii, constata Vereker, „au ratat micul lui scop”, ratiunea speciala pentru care si-a scris toate cartile, „obiectul”, prin excelenta, pe care ar trebui, pâna la urma, „sa-l gaseasca” un exeget în text, „secretul meu”, „secret” similar „desenului complex dintr-un covor persan”. Pentru a-l impulsiona pe tânarul critic, scriitorul observa ca misteriosul „desen” traverseaza opera lui asemenea unui fir rosu, conferindu-i unitate si sens general, scotând-o adica din captivitatea (si capcana) fragmentaritatii si investind-o cu forta totalitatii. Numai o astfel de opera, implica Vereker, poate supravietui timpului, dar, înainte de toate, ea are nevoie de mintea hermeneutica apta sa o desluseasca. Lipsa numelui personajului nu e întâmplatoare. În el trebuie sa identificam toate victimele adevarului absolut în arta si, concomitent, toti reflectorii a caror dorinta avida de obiectivitate se destrama, paradoxal, pe patul procustian al propriei lor subiectivitati. Tânarul critic - tulburat pâna la depersonalizare de discursul lui Vereker - devine noul Orfeu (al literaturii), mesmerizat de ideea gasirii unei iluzorii Euridice (a semnificatiei) la sfârsitul tribulatiilor sale (exegetice). Alaturi de amicul George Covick si logodnica acestuia - ea însasi prozatoare -, Gwendolen Erme, la rândul lor fascinati de idee, naratorul începe un lung proces detectivistico-literar, ce capata, treptat, dimensiuni epopeice. Efortul la care se angajeaza cei trei nu mai are nimic de-a face cu critica literara. Pare, mai degraba, o paranoia febrila, un delir obsesional, monomaniac. (Va urma) Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii "Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
