„Bâjbâielii” neproductive în drumul catre o reforma administrativa sustenabila i se poate pune capat prin analiza si întelegerea unor modele din statele UE ce si‑au conturat limitele administrative regionale. Am ales pentru exemplificare experienta a patru state din UE: Franta, Germania, Spania si Polonia. Primele trei au deja acumulata o experienta de mai multe decenii: Germania a fost redefinita administrativ imediat dupa al Doilea Razboi Mondial (1949), dar si în 1990, în cazul landurilor din fosta RDG, Franta (1982 si 2016), Spania (1978‑1983). În Estul Europei, doar Polonia si‑a pus cu adevarat pro­blema realizarii unor regiuni administrative (2006). Nu vom insista decât pe acele chestiuni ce e posibil sa apara si în cazul regionalizarii României: a) e mai bine sa avem regiuni mici sau regiuni mari? b) e mai bine ca decupajele regionale sa urmeze limesurile identitare sau limitele de polarizare urbana ale marilor orase? c) cum procedam cu fragmentele teritoriale divizate si cu dimensiune mica (subregionala) ce au identitate teritoriala bine definita, dar care îsi au capitala istorica în alte state? 1. Deci, ce facem daca… …regiunile sunt prea mici? În 1982, Franta realizeaza o reforma administrativa impunând regiunea ca reper administrativ principal. 22 de astfel de entitati teritoriale au fost obtinute, fiind centrate pe orasele principale ale sistemului urban national. Prima regionalizare franceza poate fi considerata materializarea administrativa a teoriei polilor de crestere a economistu­lui François Perroux. În intervalul celei de‑a doua jumatati a deceniului al IV‑lea si finalul anilor ’40, pornind de la conceptualizarea asimetriilor dintre agentii economici si creând notiunile de unitate de conducere, unitate activa si de influenta, macrounitate, unitati dominante si subordonate, structura în economie si influenta a structurii, F. Perroux gliseaza în plan teritorial aceste notiuni. Efectul a fost crearea teoriei polilor de crestere(1949‑1954). Aceasta a fost formulata explicit în (1954) „L’Europe sans rivages”, Grenoble, Presses Universitaires de Grenoble. Debutul anilor ‘60 aduce în Hexagon aplicarea de facto a acestei teorii. Politicile teritoriale au discriminat pozitiv, în raport cu Parisul, centrele urbane aflate pe nivelul secundar si tertiar al sistemului urban, prin încurajarea investitiilor si prin delocalizarea efectiva a unor institutii ce functionau la nivel central. Doua dintre cele patru Scoli Normale Superioare s‑au delocalizat de la Paris la Lyon (1987 si 2000), dar si institutii guvernamentale si chiar ministere în alte orase franceze. Din ianuarie 2016, Franta metropolitana are 12 regiuni administrative continentale, la care se adauga Corsica, recunoscuta ca o comunitate cu statut special cu o autonomie mai mare (reconfirmata ca regiuneîn 2018). Asadar, replierea a fost radicala. Motivatia oficiala a acestei interventii la nivelul gridului administrativ regional e data de faptul ca regiunile mici, centrate pe aglomeratii urbane mai modeste dimensional (250‑400.000 de locuitori), incapabile sa acumuleze servicii metropolitane, nu sunt competitive la nivelul UE. Ca urmare, acestea au fost atasate regiunilor centrate pe metropole mai bine situate în ierarhia europeana, precum Lyon, Lille, Bordeaux, Toulouse etc. Teoretic, noua regio­nalizare ramâne în aceeasi paradigma a teoriei polilor de crestere, doar ca la o alta scara. Astfel, vechile regiuni Languedoc‑Roussillon (2,8 milioane de locuitori), Picardie (1,9), Poitou‑Charentes (1,7), Bourgogne (1,6), Champagne‑Ardenne (1,3), Auvergne (1,3), Franche‑Comté (1,2), Limousin (0,8) etc. se regasesc acum în configuratia mai noilor regiuni ale caror nume au iesit recent din provizorat. Pentru unele dintre aceste noi regiuni obtinute prin fuziune, precum: Midi‑Pyrénées-Languedoc‑Roussillon, Alsace‑Champagne‑Ardenne‑Lorraine, Nord‑Pas‑de‑Calais Picardie sau Aquitaine‑Limousin‑Poitou‑Charentes, s‑au inventat toponime noi, care reflecta (doar!) partial realitatea istorica si geografica: Occitania, respectiv Grand Est, Hauts‑de‑France si Nouvelle‑Aquitaine. Pentru altele, precum Auvergne‑Rhône‑Alpi sau Bourgogne‑Franche‑Comté, numele sunt compuse din toponimele regiunilor ce au functionat anterior anului 2016. Sa fie oare un reflex al unor puternice identitati regionale (devenite subregionale prin fuziunea administrativa) sau al unei recompuneri teritorial‑adminis­trative defectuoase? Greu de raspuns, având în vedere dinamica accelerata a teritoriilor si centralitatilor lor, în conditiile evolutiei acestora în cadrul meta‑teritorial al UE sau la nivel global. Chiar daca polarizarea urbana a jucat rolul principal în decupajele regionale franceze, nu a fost ignorata problema identitara. Corsica, Bretagne, Normandia, Alsacia, Provence si multe alte teritorii cu o identitate puternica se regasesc în geometriile regiunilor create. E real faptul ca unele limite sunt contestate de populatia locala, dar într‑un stat ce are o îndelungata traditie în centralizarea structurilor teritoriale la nivel national, si limitele regionale au suferit numeroase schimbari, fapt care a dus la anihilarea, pe alocuri, a teritorialitatilor mai vechi. Si aceasta a doua regionalizare a Frantei a generat animozitati regional‑identitare. Daca de problema identitara a comunitatii corsicane s‑a tinut cont, problema bretona înca asteapta o rezolvare. Capitala istorica a bretonilor, Nantes, a ramas resedinta regi­unii Pays de la Loire, ce n‑a fost atinsa de interventia administrativa recenta. A doua regionalizare a statului francez a imprimat o specificitate regionala, faptul ca regiunile administrative ale Frantei functioneaza la doua niveluri NUTS - unele sunt încadrate la NUTS1, altele la nivelul NUTS2. Aceasta reorganizare a dus dimensiunea medie demografica a regiunilor franceze la egalitate cu cele germane - peste 5 milioane de locuitori. Sa nu cadem în ispita realizarii unor regiuni de talie mica. În România, o regiune mica din punct de vedere demografic devine un pitic economic. Regiunile nu sunt create pentru un ego urban desantat al unei resedinte de judet sau al alteia, ci pentru binele tuturor locuitorilor. Daca vom crea entitati cu dimensiuni reduse prin comasarea a doua‑trei judete, vom crea din start un handicap regiunilor în ceea ce priveste com­petitivitatea la nivelul UE. (Pe data viitoare) George Turcanasu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultatii de Geografie si Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
