Autorul relateaza succint calatoria de o zi pe care a facut‑o în urma cu douazeci de ani în enclava ruso-sovietica din Transnistria. Dupa încheierea, în 2001, a misiunii mele de lector si cercetator stiintific invitat (Gastwissenschaftler) la Jena, am continuat aproape zece ani sa revin periodic, în fiecare primavara, ca profesor invitat (Gastdozent), la cursurile de vara de limba si cultura româneasca pe care prietenul meu, profesorul Wolfgang Dahmen, le organiza anual, la Institutul de Romanistica al Universitatii „Friedrich Schiller” din Jena. Într‑una din serile din vara lui 2002, dragul meu Wolfgang îmi spune: „N‑ai vrea sa vizitam împreuna Transnistria la toamna? Am obtinuta o finantare DAAD pentru amândoi!” Eram la curent cu misiunile de observator european ale prietenului meu la evenimentele electorale din Basarabia, precum si cu reputatia de expert în problemele Republicii Moldova, pe care reusise sa si‑o consolideze în timp. Totusi, propunerea lui m‑a luat prin surprindere! Cum adica, chiar Transnistria? Desi fusesem de mai multe ori la Chisinau, aveam, ca majoritatea românilor, o reprezentare neclara, quasi‑mitica, despre acele teritorii secesioniste ale Republicii Moldova, pentru care se purtase si un razboi, în anii 1992‑1994. Enclava inventata de Rusia în teritoriul Republicii Moldova, auto‑denumita Republica Moldoveneasca Transnistreana, nu a fost recunoscuta oficial de nicio tara în afara de Rusia. Înjghebarea aceasta administrativ-politica, ilegala si ilegitima, o lunga fâsie de teren de‑a lungul malului stâng al Nistrului, reprezenta si reprezinta înca o rana deschisa în trupul Moldovei. Acest teritoriu, aflat sub „protectia” Armatei a 14‑a a Rusiei, cuprinde o parte consistenta din industria fostei republici sovietice, stapânita de o confortabila majoritate de rusofoni, colonisti ucraineni si rusi, adusi de prin toate colturile URSS-ului, ca sa ia locul moldovenilor deportati în Siberia dupa 1944. Iata‑ne, deci, la Chisinau, pe la jumatatea lui octombrie 2002, în vizita la Universitatea de Stat. Ne‑a întâmpinat inimoasa Valentina, o tânara colega, asistenta sau lectorita, bursiera câteva saptamâni la Jena în timpul sejurului meu acolo. Ciceronele nostru va fi, în toate cele 4-5 zile cât am stat la Chisinau, dl. Dindera, lector DAAD la Universitatea din Chisinau si reprezentant oficial al Institutului „Goethe” în Republica Moldova. Am fost gazduiti la un mic, dar luxos hotel din centrul Chisinaului. Trec direct la relatarea calatoriei de o zi în Transnistria, sarind peste etapele chisinauiene ale sejurului nostru. Discutam traseul si planul calatoriei transnistrene cu dl Dindera, un tânar foarte sobru si parcimonios la vorba, care s‑a dovedit extrem de eficient si un excelent cunoscator al regulilor si mentalitatilor locului. Tinta declarata a calatoriei noastre era catedra de limba germana a Universitatii de Stat din Râbnita. Ne va însoti Valentina si vom calatori toti patru cu un automobil pus la dispozitie de Ambasada Germaniei sau de Institutul „Goethe”, nu îmi mai amintesc bine. Planuim sa trecem Nistrul peste podul de la Dubasari, iar la întoarcere peste cel de la Rezina. Am plecat din Chisinau dis‑de‑dimineata, iar drumul pâna la destinatie a durat vreo doua ore. Strabatem Basarabia de la Chisinau spre nord‑est. Pâna la Dubasari, se însiruie, unul dupa altul, sate cu nume românesti evidente: Stânceni, Cricova, Criuleni, Bocsana, Zolonceni, unele dintre ele cu sonoritati cunoscute (vinurile din podgoriile de la Cricova!). Ajungem la Nistru. Podul de la Dubasari îmi pare destul de de modest. În albia râului a ramas, ca un pinten antic, unul din pilonii monumentali ai podului vechi, contemporan, dupa aspect, cu cel de la Cernavoda peste Dunare. Pe la jumatatea podului era plantat punctul de „granita” cu teritoriile separatiste. Soldatii moldoveni ne fac pur si simplu semn sa trecem fara sa oprim. Ceilalti, „tiraspolenii”, în uniforme rusesti cu steaua Armatei Rosii la boneta, înarmati cu automate Kalasnikov, mi se par ca joaca un fel de comedie a detasarii si nepasarii. Nu vor sa ne vada pasapoartele, par sa ne ignore si ca persoane. Tânarul lector german coboara si îi da sefului garzii, direct, fara nici o fereala, „vama”, cei zece euro de persoana negociati. Deja pe malul celalalt al Nistrului, satele cu nume românesti continua sa se însiruie unul dupa altul: Cocieri, Goian, Tâbuleanca, Zazuleni, Popencu… Inscriptiile rutiere si numele satelor sunt scrise pe tablite cu litere latine, unele însa în chirilica, ramase, probabil, de dinainte de 1990. Vazut pentru prima data, Nistrul mi se pare pur si simplu maret! Mai mic decât Dunarea, dar mult mai impunator decât bietul nostru Prut. În mai putin de o ora, intram în fine, în Râbnita! Îmi marturisesc cu jena ignoranta, nu auzisem înca de numele acestei localitati, un oras cam de dimensiunile Bârladului, al doilea ca dimensiune dupa Tiraspol. Râbnita, octombrie 2002, cu Wolfgang Dahmen Dumnezeule! La doisprezece ani de la prabusirea blocului sovietic si a comunismului în genere, plonjam, iata, ca într‑un vis urât, într‑un peisaj pe care îl credeam definitiv pierdut în uitare. Limba, simbolistica, peisaj urban si rural, trairi, temeri, retineri, totul evoca Uniunea Sovietica, asa cum mi‑o închipuiam. Cred ca am experimentat cumva, atunci, senzatiile neobisnuite pe care le‑ar fi avut o persoana oarecare, un om obisnuit, venit din Occident, în tara noastra comunista, sau în orice alta tara din „lagarul socialist”. Pe strazi, în parc, în magazine, vedeai oameni normali, în aparenta ca tine si ca mine, dar parca pamântii la fata, parca apasati de o tristete fara nume, de un fel de teama si de neîncredere, sugerându‑ti fara cuvinte: Vezi, eu sunt un om ca si tine, dar sunt acoperit de un val de suspiciune si regret, care ma împiedica sa fiu spontan si normal. Revedeam figurile mohorâte si tacute din România anilor ’80. Daca încerci sa pui cea mai simpla întrebare, nu ti se raspunde decât în limba rusa, desi, oficial, româna (moldoveneasca) este limba oficiala în autoinitulata „republica moldoveneasca transnistreana”: Извините, я не говорю по-молдавски! (‘Scuzati, nu vorbesc moldoveneste!’). Pentru ca, dupa priviri aruncate împrejur, sa auzi: „Stiti, eu sunt moldovean, dar nu pot vorbi moldoveneste, limba noatra nu este bine primita!“ În piata centrala a orasului troneaza statuia în bronz a lui Lenin, asezata pe un soclu masiv de granit rosu-brun. Toate inscriptiile, numele strazilor, ale institutiilor, ale magazinelor, sunt scrise exclusiv în limba rusa. Au mai ramas, totusi, destule denumiri „moldovenesti”, scrise, desigur cu litere chirilice: Bulevardul Biruintei, de exemplu. Secera si ciocanul triumfa peste tot, pe frontispiciile cladirilor publice. Tovarisci este modul de adresare curent. Magazinele din centru exhiba o neverosimila saracie: marfuri putine, învechite, de proasta calitate. Magazinul alimentar central este o copie a „alimentarelor” românesti de odinioara. Pe standurile largi, nu se însiruie decât borcane cu muraturi, tomate si, probabil, felurite „zacusti”. Absolut neverosimil! Cu ce s‑or fi hranind oare puternicul „detasament muncitoresc” al acestui oras industrial? O rugam pe Valentina sa ne faca la iuteala o poza în fata statuii lui Lenin, pro memoria. (Va urma) Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
