Sigur, Stefan Prutianu poate va zâmbi jenat citind aceste rânduri, caci nu-i place sa se vorbeasca despre sine, ba înca sa fie si elogiat. „Parca ce-am facut, frate”, va zice. Are modestia din fire si prin educatie, cumintenia aceea a taranului care stie sa lucreze pamântul si, în acelasi timp, sa duca razboaie pâna la capat. Pentru tara. Fara sa ceara nimic în schimb. Cu zâmbetul acela nesfârsit, al creatorului de tara: „De la mine putin si de la Dumnezeu mai mult”. De buna seama ca multi ieseni, ba si români de pretutindeni, stiu cine este Stefan Prutianu. Dar vag, superficial si, mi se pare, adesea nelalocul sau: ala, economistul ala, care în tineretea verde târzie a Iasilor s-a ridicat împotriva dictaturii tembele ceausiste, a fost primul revoltat din România, a ridicat si pe altii, vorbind mai cu fiecare, au fost vreo 60, a ajuns la Securitate si a luat bataie cât încape. Noroc ca a venit Decembrie 89 si a fost eliberat. Lucram la acelasi institut de cercetare, CCSITUMP, el era economist acolo, eu traducator. Îmi amintesc de un drum pe care l-am facut împreuna prin noiembrie 89 de la o cladire a institutului nostru la alta. Atunci mi-am dat seama ca voia sa-mi spuna ceva, dar nu mi-a spus. Eu ma apucasem atunci, prostul de mine, sa-i vorbesc de doi îndragostiti pe care-i vazusem printr-un cartier tiganesc: se tineau de mâna si se uitau ochi în ochi unul la altul. Nu vedeau nici mizeria din jur, nici „paznicii” (rahatii) de pe strada, nici toata urâtenia lumii ceausiste - ei erau îndragostiti. Pentru ei lumea era imaculata. Atunci Stefan nu mi-a mai spus ce avea de gând - asa cred. A dat înapoi. Când l-am întrebat dupa aceea de ce nu mi-a vorbit si mie de actiunea antidictatoriala pe care o pregateau, mi-a spus: „Ce, voiai sa iei si tu o bataie la Secu?” Deh, cam avea dreptate! Dupa aceea însa am citit într-un interviu (dat în Cuzanet, mi se pare, revista studentilor filologi din Iasi), ca s-a ferit sa anunte pe prea multi din jurul sau - îi era teama ca astfel puteau fi mai lesne descoperiti. Totusi, cineva din cei anuntati de Stefan a „ciripit”. Se cam stie care au fost pentru ca acestia nu si-au arogat drepturi de revolutionar dupa Revolutie. Ar fi fost culmea! Sa platesti lupii pentru ca au urgisit oile! Ei nu stiau cum sa se faca mai mici si sa fie uitati. Ceilalti însa i-au iertat. Chiar Stefan a cerut asta. Câteodata însa ma gândesc: Cu ce-a pacatuit Stefan, ca sa îndure (si înca cu zâmbetul pe buze) pe boii astia? Cu totii au devenit brusc niste Eve inocente si si-au pus o frunza de vita revolutionara fara sa aiba nimic de-a face cu Revolutia. Îmi amintesc cum dimineata, pe vremea lui Ceasca, în colectivul în care lucram, venea directorul însotit de un securist si numea pe câte cineva dintre noi care trebuia sa mearga la Secu sa fie anchetat. Totul parea foarte normal, dar dedesubt se ascundea ceva îngrozitor - simteam asta, ba stiam din alte experiente din familie, de la vecini... În fiecare dimineata. În una din dimineti, când a fost luat pentru ancheta, Cassian Maria Spiridon, Crina, traducatoarea de engleza si prietena de familie cu Cassian, n-a mai rezistat psihic si a izbucnit în plâns. S-au dus fetele s-o linisteasca. Toti întelegeam despre ce e vorba, însa ne faceam ca nu întelegem. Dar tensiunea era mare. Se simtea pâna si în director, Domnul Berlea, un om care s-a comportat admirabil în acele zile. Iar apoi când am auzit ca a început la Bucuresti, iar noi ne îmbratisam fericiti în Atelier, Directorul Berlea a intrat si a spus: „Stati pe loc, sa speram ca va fi bine”. Dar nu l-am ascultat. Am iesit cu totii în strada si am luat-o catre Casa Patrata, sediul Judetenei de partid. Nu vi se pare ca e anormal sa vezi toata ziulica burtosi de politicieni „pa sticla”, vedetute fara creier în tartacute, tot mai dezbracatele, debitând prostii tot mai maricele, iar despre Stefan Prutianu, promotorul revolutiei române, sa se vorbeasca mai nimic sau deloc? Nu vi se pare pur si simplu mai mult decât anormala chestiunea asta - obraznica de-a dreptul? Dar iar ma întorc si zic: De ce sa apara Stefan alaturi de aceste vedetute de muzica usurica sau de sou-bâz? Nu s-ar macula astfel? E bine, totusi, ca Stefan se tine departe de vijelia asta mass-mediatica care ne arunca praf în ochi, vijelie puturoasa, ca s-o spunem pe româneste. Asa a fost Stefan de la început, când, în zilele fierbinti ale lui Decembrie 89, Doru Tigau declara ca îl asteapta în balconul Casei Patrata. Însa Stefan nu a venit. Tot felul de „revolutionari” se buricau, se calcau pe picioare acolo, un taran simplut spunea ca trebuie sa se schimbe „bunghii” aceia la „melitari”, „bunghii” cu stema RSR, Adi Cristi iesise ca paduchele în frunte, barba lui „revolutionara” inventa securisti ca margelele pe ata. Dar Stefan ioc! L-am cautat cu Viorel, colegul meu de servici de la CCSITUMP. L-am gasit în aceeasi zi, seara, parca în apartamentul unui coleg de catedra. Binefacerile Revolutiei nu-l interesau în mod deosebit, vorba Poetului, nu-l abateau „cu ispita de la trebi”. Cu acelasi zâmbet serenisim, cu aceeasi robota a taranului care pune în pamânt niste seminte si care stie ca mai târziu vor da rod, Stefan vorbea, ne astâmpara ici si colo entuziasmul, care ne apucase, si zâmbea cu zâmbetul acela: „Parca ce-am facut, frate!” Însa Stefan, în tineretea verde târzie a Iasilor si a României, ne-a adus aminte ca suntem oameni: demni, cu fruntea sus. Nu niste otrepe duse de vânturile oricarei dictaturi. Da, zâmbetul acela nesfârsit, al creatorului de tara. Ca în Geneza: „S-a uitat la tot ce facuse si iata ca erau bune foarte. Astfel, a fost o seara si apoi a fost o dimineata”. P.S. Trebuie reamintit si faptul ca Iasii au fost „revolutionari” înaintea Timisoarei. Mai ales ca au trecut 30 de ani si mai bine, iar cei tineri, mai ales, nu mai stiu nimic. E si asta un soi de mândrie. Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
