De ce alegi sa-ti traiesti viata asa, mieunând, latrând, strigând din tot pieptul cucuriguu!, ce gol sufletesc umpli sau de cine te protejezi implicându-te în acel tip de comportament si stil de viata? Probabil un individ transspecie, dispus sa vorbeasca cu voce tare lumii despre el, chiar si cu riscul de a fi judecat ca fiind un ciudat, ar spune ca motivul alegerii sale nu trebuie sa fie o problema în discutie pentru noi. Si, chiar asa, de ce ar fi? În vârtejul ametitor al lumii contemporane, mai este oare atât de deplasat a te crede pisica? Aflam din presa ca o eleva de la o scoala privata din Melbourne se crede de câteva luni pisica, motiv pentru care ar fi adoptat la ore un comportament tipic felin: evident, scuipa profesorii care nu-i plac, miauna, rupe perdelele din clasa si doarme tolanita sub banca, facând cu mânutele, delicat, în aer, invizibilii „biscuiti”. Tot din presa australiana, aflam ca la o scoala vecina cu cea în care studiaza „pisica”, un baiat s-a declarat, la rându-i, a fi câine. Latra, amusineaza, face gropi în curtea scolii cu botul pantofului, mâraie amenintator la femeia de serviciu si molfaie penarele colegilor, sub privirile lor tolerante. Da, tolerante. Caci, asa cum ni se spune, cadrele didactice si elevii aproba aceste comportamente, considerându-le absolut firesti. La urma urmei, daca organismele internationale au decis ca barbatii nasc si pot alapta, de ce am fi atât de refractari la dorintele unor tineri de a fi parte din regnul animal sau, de ce nu, vegetal? Având în vedere ca Australia a avut unele dintre cele mai severe restrictii Covid din lume în timpul pandemiei, este posibil ca acesti copii sa fi fost atât de afectati psihic încât sa fi decis sa devina pisici, câini sau furnicari? Totusi, cazuri de acest fel au mai fost înregistrate de-a lungul timpului, iar presa le-a relatat detailat. Un caz cunoscut a fost cel al unei femei de 54 de ani din Belgia, care era convinsa ca este cocos si se comporta ca atare. Într-o zi, fratele ei facându-i o vizita, a gasit-o scurmând în cearceafuri, umflându-si obrajii si cântând din toti plamânii cucuriguuu!, scuturându-si în aer bratele lungi. Episodul brusc de zoantropie s-a încheiat când femeia a avut o criza si a revenit la ea însasi, fara a-si mai aminti ceea ce s-a întâmplat. Este, în acelasi registru, si cazul lui Manuel de Aguas, un tânar artist spaniol care a calatorit în Japonia cu luni în urma pentru a-si implanta cornite de silicon în craniu, pentru ca se considera „transspecie”. În cazurile descrise anterior, acesti oameni simt o afinitate speciala cu un animal, pâna la identificare, dar sunt si cazuri de oameni care se identifica cu materia sau cu un implant cibernetic, asa cum se întâmpla cu cyborgii. Deja figuri celebre precum Neil Harbisson, un artist de avangarda britanic, care traieste la New York, fac parte din acest grup. A câstigat vizibilitate în urma cu câtiva ani pentru ca a devenit prima persoana din lume recunoscuta ca cyborg de catre un guvern si primul cu o antena implantata în cap. Mai exista si spanioloaica Moon Rivas, cu un senzor seismic în talpi care îi permite sa perceapa toate cutremurele din lume în timp real, prin vibratii. Alte cazuri, precum cel al unei tinere suedeze care se identifica cu o pisica, au facut si ele înconjurul lumii. Femeia, care poarta numele de Nano, spune într-un interviu postat si pe youtube ca, de la 16 ani, si-a dat seama ca are un comportament felin. „La mine sigur a existat un defect genetic”, a declarat aceasta în interviu, motivând, astfel, comportamentul. Descoperirea ei este întarita de alte date, - sustine ca are un simt foarte fin al auzului si vede mai bine noaptea decât altii, adaugat la faptul ca mârâie la câini pentru ca nu îi suporta. În cazul lui Tom, alt protagonist, desigur, angajamentul de a fi câine a influentat viata lui de cuplu. În urma cu câtiva ani, a sacrificat relatia cu logodnica sa pentru a continua sa se simta ca un catelus. Fosta lui iubita a recunoscut ca nu ideea de a fi câine i-a despartit, pentru ca Tom era, ca orice câine, loial, ci faptul ca nu-i mai suporta costumul de blana cu care intra murdar de noroi din curte direct în patul conjugal, ba mai mult i-ar fi rupt pantofii de la Vuitton, pentru care femeia ar fi platit o caruta de bani. Desi multi se întreaba care ar trebui sa fie limita identitatii si în ce masura ar trebui luate în considerare aceste cazuri, pentru acest grup, care a început sa prinda teren si îsi cere drepturile, este vorba doar de explorarea limitelor. „La urma urmei, nu ranim pe nimeni”, a conchis Xavier, un catalan din Santa Coloma, care e ferm convins ca e girafa. Xavier s-a gândit tot timpul la adevaratul lui sine si a spus ca i-ar placea sa vada transspeciile evoluând la fel de mult ca si transgenderii. Membrii grupului transspecie se simt în mod constant hartuiti, batjocoriti si bombardati pe retelele sociale, dar sustin ca stilul lor de viata nu este o alegere si nu este un fel de fantezie, cum credem noi, iar cea mai mare dorinta a lor este ca societatea sa fie mai toleranta în ceea ce priveste identitatea pe care oamenii decid sa si-o asume. Spirit uman-spirit animal. Înca de la finele anilor 1990, pe retelele de socializare de atunci, a aparut un forum care a reunit oameni a caror identitate era legata de orice altceva, cu exceptia speciei lor: animale, fiinte mitologice si chiar creaturi fantastice, cum ar fi vampirii. Primii care au parasit acest spatiu hibrid si virtual pentru a-si forma propria comunitate au fost therianthropes (therion, fiara sau animal salbatic si anthropos, mascul), asociati mai mult cu mitologia antica si samanismul decât cu un gen, un stil de viata sau un mod de a fi. Teriantropii contemporani se definesc acum ca „persoane non-umane” si îsi ancoreaza identitatea într-una sau mai multe specii. Si, desi practic nimeni nu i-ar putea deosebi de orice persoana „normala”, ei duc vieti ascunse în grupuri de internet, unde îsi lasa lupul, pisica, broasca testoasa sau vulpea din interiorul lor sa scape, sperând într-o zi sa fie recunoscuti sub identitatea lor transspecie. Specialistul australian în studii religioase, Venetia Robertson sustinea ca schimbarile de paradigma care au survenit odata cu postmodernitatea si pierderea legitimitatii si a credibilitatii religiilor traditionale nu implica moartea spiritualitatii, ci mai degraba noi moduri de a o trai, în general hibride. Rezultatul îmbinarii amestecurilor exotice, ca un experiment alchimic, aceasta noua spiritualitate, spune Robertson, poate reuni în aceeasi formula notiuni de pagânism european cu un strop de satanism si chiar unele mitologii orientale. Stim ca actul de a numi da existenta a ceea ce este numit. Un om care se simte ca o vulpe, daca tinem sa demonstram acest lucru în sensul celor afirmate anterior, este vulpe. Sunt teriantropii contemporani dovada ca aceste idei atavice au traversat epocile ratiunii, umanismului si perturbarilor tehnologice, ascunse în inconstientul colectiv, sau arata ca ceva din viata noastra contemporana le scoate la suprafata? Poate unul dintre cele mai revolutionare fenomene socioculturale pe care ni le-a adus începutul de secol este repertoriul prolific si complex al identitatilor posibile. Singura dihotomie veche care pare sa se fi dizolvat în ultimele decenii în Occident este cea a genului. Acum exista transgenderii. Dar ce facem cu restul? Multi specialisti spun ca transspecia face parte din universul psihiatric, nu este asociata exclusiv cu spiritualitatea, asa cum afirma Robertson, cu atât mai putin cu o simpla simulare sau un joc de rol virtual. Psihiatria a legat istoric acest fenomen de o psihoza, o forma de ipohondrie, o dezidentificare deliranta sau o tulburare depresiva care duce la depersonalizare, în ciuda faptului ca majoritatea cazurilor studiate se pare ca nu prezinta semne ale vreunui tip de boala mintala. Desi depresia severa poate duce la o pauza psihotica sau depersonalizare, sunt foarte putine cazuri raportate în literatura de specialitate. Nu se exclude faptul ca ar putea fi rezultatul formelor intense de sugestie. Adica, daca îti spui permanent ca esti dromader, ajungi chiar sa crezi asta. Ba chiar te pricopsesti cu o cifoza. Actul de a numi, cum spuneam, da existenta a ceea ce este numit. Desi multe cazuri de teriantropie ar parea a fi simple iluzii, unii psihiatri precum Bricker sau Munoz, care s-au ocupat de acest fenomen, considera ca sunt mai degraba rezultatul unui amestec complex între istoria personala, dificultatile de a face fata realitatii, mediul cultural din care fac parte protagonistii si un mediu care faciliteaza explorarea acestui fenomen. În forurile teriantropice, întotdeauna închise publicului larg, nu exista nimeni care pretinde ca se simte complet membru al altei specii: se recunosc ca fiind oameni, dar simt în sine identitatea altuia sau a mai multor specii. Munoz a facut comparatie cu un caz care ar putea fi similar cu cel al teriantropiei: Windigo Psychosis, numit dupa monstrul cu coarne de elan pe care aborigenii din Alaska si nordul Canadei l-au simtit dezvoltat în ei în vremuri de foamete si i-a ademenit sa manânce carne umana. În acest context, o cantitate mare de sugestii împartasite cultural a functionat ca un declansator. În general, povestea începe în copilarie când, în timpul unui joc de imitare a unui animal, ei experimenteaza un asemenea grad de identificare încât îl vor considera o parte înnascuta a lor. De atunci, aceasta prima impresie le va fi utila pentru a le explica de ce le este greu sa socializeze sau sa comunice, de ce simt o afinitate pentru viata în padure sau de ce se simt mai confortabil sustragându-se de la responsabilitatile cotidiene. Exista doua trasaturi distinctive în aceste povesti: prima este ca toti pretind ca au experimentat ceea ce sunt cunoscute în terminologia teriantropica drept transformari si a doua - trec prin episoade de disforie - anxietate, angoasa, nemultumire -, ca urmare a senzatiei ca corpul lor nu raspunde dorintei lor de transformare. De ce alegi sa-ti traiesti viata asa, mieunând, latrând, strigând din tot pieptul cucuriguu!, ce gol sufletesc umpli sau de cine te protejezi implicându-te în acel tip de comportament si stil de viata? Probabil un individ transspecie, dispus sa vorbeasca cu voce tare lumii despre el, chiar si cu riscul de a fi judecat ca fiind un ciudat, ar spune ca motivul alegerii sale nu trebuie sa fie o problema în discutie pentru noi. Si, chiar asa, de ce ar fi? În vârtejul ametitor al lumii contemporane, mai este oare atât de deplasat a te crede pisica? Cristina Danilov este psiholog
