Radio Moldova a luat fiinta cu 23 de zile înaintea mea. 25 de ani mai târziu, fara ca nimeni, nici macar Nostradamus, sa anticipeze acest pas, intram pe poarta de fier neforjat, a ceea ce se numea atunci Studioul de Radio Iasi, si ma instalam la un birou microfonizat, pe care-l voi parasi taman peste un cincinal. Totusi, pâna a deschide acea poarta, o dadusem cotita prin Bucuresti, încercând sa devin gazetar „capitalist”, spre a-mi da destul de repede sama ca suntem incompatibili. Plus faptul ca eram, cel putin pentru trei ani, legat de glie. De glia comunei Sasca, pentru care optasem/ oftasem, la repartitia „pe tara” a „licentiosilor”, din trei serioase motive: 1) avea gara; 2) în gara era (oare mai este?) un siloz urias, care (îmi imaginam) putea fi folosit si ca turn de lansare... spre Iasi; al treilea motiv fiind chiar acesta: relativa apropiere de orasul devenirii mele. Aici si acum, am deschis prea repede poarta Radioului. E-adevarat, în cursul acelei veri (1966, va rog) mi se difuzasera câteva recenzii si reportaje „pe deasupra realitatii”, dadusem si-o proba de microfon (asta, cu mult înainte ca Mircea Daneliuc sa-si lanseze filmul cu acelasi nume), aveam voce (oarecum) radiofonica, aveam si ceva talent narativ. Dar n-aveam esentialul: negatie din învatamânt (pe care o puteam primi abia peste trei ani), spre a ma transfera în alt domeniu. Si nici buletin de Iasi. Si-atunci a intrat în actiune sistemul pile-relatii, fara cadouri. Ca n-aveam. Si nici nu era nevoie. Mi s-a sugerat ca trebuie sa vin de undeva, prin transfer. O ruda prin alianta, ditamai boss-ul la un Trust de Constructii Montaj din Bucuresti, care deschisese front de lucru în Iasi, m-a angajat... pontator. N-am fost nicio zi/ nicio ora acolo, nici nu stiu unde era sediul, evident ca nici n-am primit vreun ban (ar fi fost culmea!). Dar, peste doua luni am primit transferul la Radio Iasi. Angajat pe post de reporter, doar cu diploma de liceu „la baza”, ca era cam greu, totusi, sa fi fost pontator cu licenta în Filologie... Mai exact, diplomat universitar (cum scrie pe diploma mea de licenta). Oricum, m-am nimerit la locul potrivit exact în momentul când, si la Radio Iasi, se producea o neverosimila schimbare de optica si, concomitent, de generatii. Si când ma gândesc ca puteam rata aceasta sansa... înca din studentie! Spun asta întrucât la sfârsitul anului al II-lea, eu, împreuna cu alti 7-8 colegi - buni mehenghi! - ne-am decis sa nu ne prezentam la examenul la Limba Rusa si... sa ramânem repetenti. Studentia era/ parea frumoasa, de ce sa n-o prelungim?!? Aveam bursa (totusi, pe baza de medii), masa si casa/ camin, eu-unul începusem sa public si primeam si ceva „remuneratie... dupa buget”... Mai aveam si exemplul luminos al celor trei crai de curtea veche: Cezar Ivanescu, Cristian Simionescu, Octavian Stoica - dar si al altora - care repetau anul (devenind colegi cu noi) din motive mai mult sau mai putin lirice. Sesiunea de vara era pe sfârsite, asistentul Zunis (refugiat grec, dimpreuna cu Andreas Rados, dupa instalarea Dictaturii militare) umbla disperat dupa noi, ne-ar fi prins si cu arcanul întrucât, dincolo de reputatia pedagogica, îi stricam si vacanta de vara. Amenintarile de tot soiul, inclusiv din partea decanatului, n-au avut efect. Si-atunci „Grecu” ne-a luat la sentiment: „Mai baieti, de ce nu vreti voi sa terminati facultatea la timp?!?... Ca acesta-i timpul vostru... asta-i sansa voastra. Poate ca-n alt an n-o s-o mai aveti...” si tot asa, pâna ne-a înmuiat cerbicia... Prosteasca, de altfel. Da, grecului Zunis trebuie sa-i multumesc - oriunde o fi, dac-o mai fi! - pentru sansa (neratata) de-a deveni redactor la Radio Iasi. În cei patru ani si/ pe jumatate petrecuti acolo, am avut destule momente în care am trecut de la extaz la agonie, si viceversa. Nu doar profesional, ci si existential. Am cunoscut niste oameni minunati, doxati si talentati, dar - ca-n orice padure de... simboluri - si destule uscaturi. Oricum, gloria mea si-a colegilor mei, câta o fi fost, a crescut exponential, odata cu cresterea puterii de emisie a Postului. Postul meu fiind cel de redactor la „Cultural”, am realizat mai ales emisuni pe teme de literatura si de istorie, dar si niscaiva reportaje în care bateam câmpii cu gratie. Ca, întâlnindu-ma odata, la un pahar de vorba, cu un coleg de scoala primara (cu atâta ramasese, saracu’), acesta mi-a spus: „Bine-bine, vorbesti frumos, dar stii, noi la tara, mai mult cu muzica populara... Când ne cânti ceva?” Cu timpul, etalasem oarecari abilitati si-n construirea unor scenarii radiofonice. Dintre multele, îl amintesc pe cel care „punea în unda” Procesul Brâncusi contra Statelor Unite ale Americii. E vorba de celebrul conflict generat de vamesii americani, care au taxat sculptura lui Brâncusi Pasare în spatiu ca pe o zburatoare oarecare (eventual comestibila), nu ca pe o opera de arta. Proba ca nici vamesii, nici America, nu mai vazusera pâna atunci asa ceva. Daca scenariul s-ar mai gasi în fonoteca, si daca Radio Iasi ar mai fi un post cultural - ar putea fi reluat... Ce-am mai facut, în cei patru ani pe jumatate, la Radio Iasi? Mi-am lasat barba (am fost primul si, multa vreme, unicul redactor cu barba, al institutiei). M-am îndragostit si dez-dragostit de câteva ori. Culmea: nu s-au facut presiuni asupra mea sa devin membru PCR (nu eram singurul...), calitate si defect la care voi fi obligat imediat dupa transferul (în 1971) la revista „Cronica”. În august ’68, când cu intrarea rusilor „si-a unor armate prietene” în Cehoslovacia (înnabusirea a ceea ce a ramas în istorie ca „Primavara de la Praga”) am fost invitat/ rugat (!) sa scriu un comentariu „de atitudine”. Asta dupa ce, într-o sedinta-fulger (la limita starii de necesitate) articlerii obisnuiti ai redactiei - unii dintre ei cu vechi stadii de serviciu în folosul... cui? - s-au facut ca ploua... Comentariul meu, înregistrat pe banda magnetica, urma a fi difuzat a doua zi dimineata, imediat dupa radiojurnalul de la ora 7 (ora de maxima audienta matinala). Opt minute si 30 de secunde a citit, cu o patetica expresivitate, crainicul Viorel Vâlceanu, acel text fulminant, în care turnasem toata durerea româneasca despre traditionala (ne)prietenie cu poporul sovietic (ne)eliberator... Plusul de patetism al crainicului, dincolo de fireasca emotie a momentului, (în acele zile si nopti am fost cu totii, redactori si tehnicieni, consemnati la sediul Radioului) aveam sa-l înteleg abia recent, când am aflat ca Viorel Vâlceanu (trecut, în urma cu cinci ani, la cele vesnice) era nascut în Basarabia... Însa comentariul n-a mai fost difuzat, peste noapte „s-a schimbat modificarea”, ordinul venit „de sus” fiind: „Niciun cuvânt despre Cehoslovacia!”. Simptomatic si faptul ca, atât manuscrisul, cât si dactilograma au ramas în arhiva Radioului, mi s-a interzis sa le pastrez... Si înca as fi curios sa revad acel text. Tot în ’68 (octombrie, 4) li s-a interzis colegilor din Radio sa fie partasi la casatoria mea civila (cu Rodi)... În nici doua luni de la evenimentele din august, devenisem oaia neagra a Radioului, mi se luasera toate emisiunile, fusesem suspendat (si) de la microfon. Culpa (dar mai erau si altele): am refuzat sa împanez o emisiune cu citate din Ceausescu. Începuse cultul personulitatii... Într-o sedinta de colegiu s-a pus chiar „problema” de-a fi dat afara, disponibilizat, dar s-a gasit o pedeapsa mai... blânda: am fost doar suspendat. Veneam zilnic la birou, semnam condica de prezenta, citeam, scriam... Drept pentru care am fost reclamat (de doi „vigilenti” colegi) ca scriu poezii în timpul serviciului. Colibaba, directorul (habar n-aveam ca ma proteja!) m-a chemat la el si mi-a cuvântat: „Auzi, domle, nu mai scrie poezii în timpul serviciului, domle! Ia-ti, domle, undeva, o deplasare, si scrie cât vrei! Si, ca sa-ti decontez deplasarea, scrie si vreun reportaj, ceva, pentru Radio...” Atunci am stat zece zile la Piatra Neamt, la hotelul „Ceahlaul” si-am scris cea mai mare parte a volumului ce trebuia sa se cheme Îngaduiti-mi sa respir (dar care a aparut cu titlul Punctul de sprijin). Si nici un cuvintel pentru Radio... Doi ani mai târziu, acelasi director a refuzat sa-mi dea transferul la Editura Junimea (aflata pe... punctul de-a fiinta). M-am ploconit, m-am (auto)denigrat (ca nu-s „om de radio”, ca n-am talent, ca i-am produs atâtea necazuri), dar degeaba... Astfel am ratat sansa de-a deveni... junimist si n-am devenit decât - peste alti doi ani - redactor la revista „Cronica”. Cronicar, adica. De moda noua/veche - si cam într-o ureche... Radio Iasi a ramas, pentru mine, un post prea departat... si cu atât mai apropiat. Ca o iubire imposibila... Nicolae Turtureanu este poet si publicist, director-fondator al revistei „Cronica veche”
