Pentru multi pacienti cu insuficienta ireversibila de organe, transplantul este o procedura care salveaza vieti. Dar sistemul imunitar al organismului împiedica frecvent succesul transplantului de organe, identificând organul transplantat ca fiind strain si atacându-l. Acest raspuns imunitar, cunoscut sub numele de respingere a organului, poate provoca insuficienta organului transplantat si, în cazuri extreme, poate cauza decesul. Un anticorp inovator cu potential în tratamentul pentru scleroza laterala amiotrofica (SLA) a reusit sa previna cu succes respingerea rinichilor transplantati la primate non-umane, dând unda verde pentru testarea pe primii beneficiari de transplant umani. Daca testele clinice pe oameni vor dovedi cu succes siguranta si eficacitatea sa, tratamentul ar putea îmbunatati semnificativ perspectivele transplantului de organe în viitor. „Aceasta abordare mai putin toxica este urmarita de peste 20 de ani si cred ca, în sfârsit, ne aflam la un punct de cotitura”, spune imunologul si chirurgul Allan Kirk, de la Universitatea Duke. „Ar putea fi un mare progres pentru persoanele care au nevoie de transplant de organe”, a mentionat el. Anticorpul monoclonal AT-1501 a redus ratele de respingere fara a creste nevoia de medicamente imunosupresoare sau fara a provoca o crestere a formarii de cheaguri de sânge, care s-a dovedit un efect secundar al unei versiuni anterioare a tratamentului. Acelasi medicament s-a dovedit a fi promitator si în ceea ce priveste încetinirea progresiei SLA într-un studiu clinic de faza II, finalizat anul trecut. Demonstrarea unei eficacitati similare la primitorii de organe ar putea oferi o abordare cu totul noua în ceea ce priveste atenuarea propriului raspuns imunitar. „Medicamentele actuale pentru a preveni respingerea organelor sunt bune în general, dar au multe efecte secundare”, spune chirurgul-cercetator Imran Anwar de la Universitatea Duke. Potrivit medicului, aceste terapii suprima sistemul imunitar, expunând pacientii la riscul de infectii si de deteriorare a organelor, iar multe dintre ele cauzeaza complicatii neimune, cum ar fi diabetul si hipertensiunea arteriala. Anticorpii monoclonali precum AT-1501 sunt conceputi pentru a actiona la fel ca anticorpii umani prin clonarea unui singur tip de celula imunitara. AT-1501 tinteste o proteina specifica numita ligand CD40 de pe suprafata unor celule T, un tip de celule albe din sânge implicate în raspunsul imunitar. El actioneaza ca un anticorp împotriva activarii celulelor T prin legarea la ligandul CD40. Inhibarea activarii celulelor T în acest mod ajuta la prevenirea raspunsurilor imune si inflamatorii multiple care contribuie la respingerea organului transplantat. AT-1501 a fost testat pentru siguranta si eficacitate în transplanturile de rinichi la macacii rhesus si în transplanturile de insule pancreatice la maimutele cynomolgus. Fiind tesuturi responsabile de producerea insulinei din organism, transplanturile de celule insulare au fost aprobate recent de catre autoritatea de reglementare americana, FDA, pentru tratarea diabetului zaharat de tip 1. Animalele carora li s-a administrat AT-1501 dupa tratamentele de transplant au avut mai putine complicatii precum pierderea în greutate sau reactivarea virusului latent citomegalovirus, adesea observate dupa tratamentele conventionale de suprimare a sistemului imunitar. „Aceste date sustin AT-1501 ca agent sigur si eficient pentru a promova atât supravietuirea si functia transplantului de insule si rinichi si ne permit sa avansam imediat în testele clinice”, spune dr. Kirk. Se asteapta ca AT-1501 sa fie utilizat în combinatie cu agentii imunosupresori existenti care vizeaza alte aspecte ale raspunsului imunitar, asa cum este standardul actual de tratament în transplantul de rinichi si de insule. „Obiectivul din ultimele decenii a fost acela de a dezvolta medicamente noi, mai putin toxice”, explica dr. Anwar. „Avem speranta ca acest anticorp ne apropie de acest obiectiv”, precizeaza el. Studiul, finantat în parte de Eledon Pharmaceuticals, compania care dezvolta AT-1501, a fost publicat în Science Translational Medicine.
