Petre Barbu este un scriitor adevarat ce merita tot interesul criticilor si al cititorilor. Într-o lume ideala, probabil ca lucrul se va si întâmpla. Ma refer, în titlul de mai sus, la Petre Barbu, unul dintre cei mai buni prozatori (si dramaturgi) români din ultimele trei decenii. Nu e captatio benevolentiae comparatia mea si nici joc stilistic. Citindu-i romanele, nuvelele si povestirile autorului Marii petreceri (volum care, de exemplu, pe mine m-a încântat pur si simplu), am avut epifania unei subtile, dar solide, rezonante - mai mult, cum sa spun, psiho-artistice decât epice - cu scriitorul francez. Ca si Renard, Barbu sublimeaza, cu o forta empatica de imensa amplitudine, durerea, decaderea si mizeria lumii, convertindu-le apoi într-un spectacol estetic inubliabil. În acest spectacol - va veti mira, poate -, precum în cazul creatorului lui Morcoveata (Poil de carotte), umorul constituie partitura centrala. Dar nu umorul corupt de sarcasm si golit de emotie, specific observatorilor superficiali ai grotescului existential. Si nici macar umorul asa-numit „negru”, apanajul romancierilor „naturalisti” de data recenta. Nu. Vorbim despre un umor plin de duiosie - de empatie, cum ziceam mai devreme -, participativ la tragicomedia vietii, un umor de plasare (compatimitoare) a prozatorului în dinamica râsu-plânsului umanitatii. Un astfel de „transfer” dinspre extrema suferintei si cruzimii catre duiosia contemplatiei ironice si auto-ironice întâlnesti, la fel de intens, la Jules Renard. Un „transfer” mental, sufletesc si nervos chiar. Petre Barbu simte suferinta universului populat cu oameni-personaje (pe care îi surprinde în zvârcolirile lor adesea agonice) corporal, nu numai intelectual, prin propriile lui retele neurale carevasazica, pornind de la porii pielii si urcând, de-a lungul sinapselor, cu salbatice contorsiuni, pâna în cortex. Avem aici, în acest epic al simbiozei superioare dintre autor si opera, materializarea - iertata fie-mi glisarea prea teoretica! - vechiului vis de „identificare artistica”, marturisit, în analizele sale asupra constiintei critice, de un alt francez celebru, Georges Poulet. În linia acelei idei, as constata ca Petre Barbu nu îsi scrie doar cartile, ci le traieste nemijlocit. Se vede detaliul în romane (Dumnezeu binecuvânteaza America si Marea petrecere), dar, cu precadere, în fictiunea (foarte) scurta a autorului, pe care eu am descoperit-o, cu deosebita placere, în doua volume remarcabile, aparute în ultimii ani - Catararea în cer (Cartea Româneasca, 2017) si Delegatul lui Petre (Integral, 2021). Prozele cuprinse în tomurile respective (de micro-povestiri) sunt ca nitroglicerina. Concentreaza o putere exorbitanta într-un continut infinitezimal, au o putere de reprezentare colosala, adunata într-o cantitate minuscula. Gasesti în interiorul lor, cu asupra de masura, fascinantul joc al „identificarii”, paradoxal, ironice a scriitorului cu spatiul vital zvâcnind de suferinta, spatiu pe care îl diseca în fragmente autonome si totusi sudate, simbolic, între ele, aidoma tesaturilor unui filigran. Delegatul lui Petre, volumul cel mai nou al lui Barbu, este un asemenea „documentar” secvential despre „comedia umana”. Cititorul va avea surpriza unor texte absolut sclipitoare aici, în care mentionatul „râs cu plâns” (sau invers) traverseaza notatiile observatorului în dozaje de un echilibru clasic. Imaginile epice rezultate din inspiratul melanj devin antologice: femeia (mama) plimbata cu targa prin spital, care îsi tine, feroce, posta cu banii „de spaga” la piept (Poseta strânsa la piept), barbatul (ceferistul, tata) care aduce acasa, familiei înfometate, cu nedisimulat orgoliu si nereprimata bucurie, un iepure ucis de locomotiva în urma cu câteva zile (Eroul meu), insul (naratorul) care, la rându-i, înfometat paroxistic, manânca, la repezeala, o conserva de carne, „ajutor de la UE”, cu gust incert si culoare dubioasa, si îsi aminteste, panicat, abia la sfârsit, ca nu verificase termenul de garantie (dupa ce scotoceste prin gunoi dupa ambalaj, rasufla usurat: „August 2020. M-am încadrat, sunt în termen, sunt european.”/ Conserva), ipohondrul (the everyday man) care înghite pastilele lumii postindustriale pentru a trai mai mult, pentru „a fi nemuritor”, si care, jenat fiind de nasturele de la pijama, cu aspect de tableta farmaceutica, strecurat, perfid, sub fund, e gata sa-l dea pe gât pentru a elimina astfel disconfortul (Înghite nemurirea), nevropatul baricadat în casa, la debutul pandemiei, cu hrana si bautura suficiente pentru a trece peste o catastrofa nucleara, care îsi da seama, în final, ca ar mai fi necesare doua sticle de votca (pe lânga cele sase deja depozitate), ca sa bea pentru viitorul „minunatei maimute” homo sapiens si al virusilor sai (Sunt pregatit), „apocalipsa” pensionarilor din supermarket (Delir popular), monotonia vietii corporatiste (Spune-mi o poveste), „îmblânzirea” mortii (Jocul papusilor) si multe, foarte multe altele. Crâmpeie de o forta estetica redutabila. Petre Barbu este un scriitor adevarat ce merita tot interesul criticilor si al cititorilor. Într-o lume ideala, probabil ca lucrul se va si întâmpla. Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
