Nu cred ca traim în interiorul unui univers cumva asemanator cu pestera închipuita de Platon, în care materia devine o simpla proiectie a umbrei spiritului sau cam asa ceva. Dar suntem pe cale de-a crea un astfel de univers, care sa acapareze (sa înghita) propriul nostru univers. Traim într-un timp în care lumea reala începe sa fie dominata de spatiul virtual. În conceptia adeptilor bigdatismului, universul e alcatuit din algoritmi, care se compun si descompun, luând ca în scrierile lui Borges configuratii infinite. Initial conceptul de Big Data era legat de procesul de prelucrare a unui imens numar de informatii de mare varietate si la viteze din ce în ce mai performante având drept scop stimularea luarii deciziilor în mediul economic, social, politic etc., etc. Astazi el tinde sa devina, din câte am înteles, un curent filosofic ce încearca sa redefineasca lumea, punând în ecuatie spatiul virtual cu cel real în care traim. Bigdatismul ridica algoritmul, cifra, la rang de Dumnezeu: Big Data. Cunoasterea se realizeaza prin statistica, prin algoritm, prin accesarea teoriei numerelor mari, ignorând afectul, inefabilul, misterul creatiei, constiinta. În acest sens, sentimentele sunt percepute ca niste „mecanisme biochimice pe care toate mamiferele si pasarile le folosesc pentru a lua decizii prin calcularea rapida a probabilitatilor de supravietuire si reproducere”. Totusi, în conceptia bigdatismului, sentimentele nu sunt opusul rationalitatii; ci ele reprezinta rationalitatea implementata în masa biologica prin intermediul diferitelor experiente pe care le-au parcurs organisme în evolutia lor de la structuri anorganice, la structuri organice. „Daca sentimentele unui stramos stravechi au facut o greseala, genele care modeleaza aceste sentimente nu au trecut la urmatoarea generatie”, afirma Yuval Noah Harari, autorul cartii Sapiens. Scurta istorie a omenirii. Algoritmii stau la baza materiei si a energiei, inclusiv a energiei vidului. Materia organica e alcatuita din algoritmi biochimici, iar lumea anorganica din cei fizici. În timp ce energia din algoritmi aflati în perpetua miscare. Conform viziunii bigdatistilor asupra lumii, fluxul vital e totuna cu fluxul informational, moartea nefiind altceva decât „o structura în interiorul careia informatia se opreste din curgere”. Omul, bineînteles, e si el un algoritm, compus din cap, din mâini, din gât, din trunchi si din picioare ce se deplaseaza încolo si încoace în functie de miscarea altor algoritmi mai mari sau mai mici, cum ar fi, de pilda, luna, soarele, stele de pe cer sau baltile risipite pe trotuar pe care o parte din structurile biologice le ocolesc, în timp ce altele, din neatentie, sau, poate, dinadins le calca în picioare. Înlauntrul algoritmilor patrund diverse informatii, unele utile, altele deloc, pe care algoritmii le proceseaza punându-si în functiune mintea algoritmica, oricând capabila sa-si schimbe configuratia în functie de stimuli utili sau inutili, pentru a reflecta pe marginea celor întâmplate si a crea noi algoritmi sub forma unor gânduri ce se evapora în aer lasând în urma lor forme goale, invizibile pentru mintea umana, dar vizibile pentru o minte artificiala conectata la retea. Internetul prin intermediul bigdatismului poate reface orice fel de lume, configurând-o sub forma unor algoritmi ce pot lua structuri infinite. Astfel lumea personajelor din piesele lui Shakespeare poate fi constituita prin intermediul unor matrice postate în spatiul virtual sau, eventual, trimise în lumea vidului, ca sa umple o parte din golul existential.Ca si în lumea jocurilor de noroc sau a tarotului, de pilda, unde orice provocare a hazardului nu ramâne fara raspuns, provocarea în lumea atotstapânitoare a vidului va avea, mai devreme sau mai târziu, un ecou în lumea reala, ca sa nu mai vorbim de cea virtuala, care se vor umple de forme noi de existenta potentiala. Matricele, în fond, nu sunt decât niste forme ce contin toate informatiile necesare pentru a se putea materializa însusindu-si prin reverberatii, din vid, fondul adecvat. Si lumea lui Orwell, a lui Kafka sau a lui Ionescu sau cea a lui Urmuz pot fi proiectate pe net. Deocamdata ele pot popula spatiul virtual cu o parte din „aberatiile” lor sub forma de imagini sau de holograme. Dar nu mai e mult timp, când în urma noilor descoperiri, ele vor putea fi transferate în spatiul real. Big Data ne permite sa construim un univers ce va functiona dupa logica urmuziana sau dupa alta logica absurda a unui univers în care legile sunt pervertite dupa bunul plac si fantezia unui programator. Deocamdata, Big Data a ignorat constiinta umana, considerând-o, probabil, ca un fel de reziduu ambiguu si pervers al ratiunii. Dar în curând, Big Data va trece la o etapa mai subtila, când se va ocupa, pentru a nu lasa nici un gol existential neexplorat, si de procesele de constiinta, creând, in nuce, în spatiul virtual, mii, milioane, miliarde de constiinte sau de euri sub forma de algoritmi umani si inumani pe care le va „încorpora” înlauntrul sau, devenind nu numai procesor de informatii, ci „producator” de vechi si noi forme de existenta. Traind în plina epoca informationala, fiinta umana nu mai are timp pentru ea însusi. Ea traieste într-o lume potopita de informatii si imagini, inclusiv de cele subliminale, pe care le acceseaza si în subconstient. Ea traieste într-o lume procesata de altii, fiind într-o permanenta criza de timp. Pe zi ce trece, acaparat de sistem, de serviciu, de mediul virtual, dintr-un produs natural omul tinde sa se transforme într-un semiprodus, într-un semipreparat. Drama lui se confunda cu drama multimii. Cât de curând o sa-l putem eticheta asezându-l în seria care-l contine. Prin intermediul microcipurilor, sanatatea lui fizica si cea mentala devin accesibile atât pentru angajatori, cât si pentru cei care detin sau controleaza puterea. Miscarile lui sunt predictibile. Cum predictibile sunt si perceptiile, si sentimentele. Dintr-un produs unic, omul devine un produs de stanta, foarte usor de manipulat. Se întelege ca în folosul comunitatii si al companiilor, dar si al statului, care, la rândul sau, tinde sa se transforme într-o marioneta. În acest sens, multimea se metamorfozeaza într-o marfa, care poate fi stivuita într-un loc pentru ca apoi, o parte din ea, sa fie transferata într-un alt loc de pe mapamond. Familia, celula de baza a societatii traditionale, tinde sa se transforme, la rându-i, într-un semipreparat. Si odata cu ea si sentimentele materne sau paterne. Societatea postmoderna are nevoie de fluiditate eficient. Nu are nevoie de sentimente stabile. Dupa cum n-are nevoie nici de gândire personala, ci de una sablonarda. Anumite sentimente le asimilam urmarind emisiunile din ce în ce mai puerile de pe micul ecran, altele le preluam de pe facebook. Epoca trairilor profunde pare sa fi apus pe totdeauna. Preocupate sa-si largeasca influenta, marile companii au nevoie nu de individualitati, ci de multimi, a caror reactii sa fie previzibile. Musuroiul de furnici strict împartit pe caste si roiul de albine tind sa devina modele pentru viitoarele organigrame ale societatii umane. De aici si tendinta, cred, de a anihila, de a distruge familia. E posibil ca, într-un viitor mai mult sau mai putin apropiat, reproducerea fiintelor umane sa se desfasoare într-un mod câte se poate de organizat, în mari laboratoare in vitro, unde vor ecluza, în eprubete special proiectate, fetusii umani, proveniti din prelevarea tesuturilor, dar si din materialul seminal conservat la bancile de ovule si de sperma. Si atunci la ce va mai servi familia?! Care va fi rolul ei, odata ce copii vor fi conceputi in vitro si nascuti în laboratoare genetice, ce vor corecta toate tarele „rasadului uman”? Cresterea copiilor si educatia vor fi facute aplicând aceleasi conceptii de obtinere a unor loturi cât mai eficiente si mai compatibile pentru anumite sectoare de activitate socio-productiva. Epoca robotizarii fiintei umane a început de mult. Încetul cu încetul suntem pregatiti pentru a pasi peste acest prag si a ne lepada de orgoliul identitatii. Pentru a atenua socul, în spatiul mediatic se lanseaza astazi tot felul de teorii. Printre care si cea legata de faptul ca universul nostru cunoscut n-ar fi altceva decât o holograma. În esenta, principiul sustine ca obiectele sunt depozitate mai degraba ca „imagini ale unor amintiri” sau ca fragmente de date si nu ca obiecte fizice reale. Într-un fel, teoria sugereaza ca întregul Univers poate fi considerat „o structura bidimensionala proiectata într-un orizont cosmologic - sau, în termeni mai simpli, Universul în care oamenii cred ca traiesc este de fapt o proiectie 3D a unui Univers alternativ bidimensional”. Teoriile acestea, desigur, sunt simple speculatii. Tind sa cred ca ele n-au aparut din gol. Scopul lor e de a ne pregati psihic pentru schimbarile ce vor avea loc în viitor. Nu cred ca traim în interiorul unui univers cumva asemanator cu pestera închipuita de Platon, în care materia devine o simpla proiectie a umbrei spiritului sau cam asa ceva. Dar suntem pe cale de-a crea un astfel de univers, care sa acapareze (sa înghita) propriul nostru univers. Traim într-un timp în care lumea reala începe sa fie dominata de spatiul virtual. Viitorul bate la usa. Conform noilor teorii, scopul final al civilizatiei umane va fi crearea unui Internet al tuturor lucrurilor din Univers. Ceea ce presupune, daca nu ma-nsel, crearea unui univers paralel, care va lua locul celui existent, care pare sa-si fi epuizat resursele. Ne îndreptam, trecând prin pestera Big Data, nu spre o lume platonica, ci spre una desprinsa parca din Eugen Ionescu, Orwel si Urmuz. Nichita Danilov este scriitor si publicist
