Din punctul meu de vedere oamenii s-au împartit mereu în doua tabere, cei care sunt supusi legilor, conducerii, si cei care cauta mereu sa negocieze, sa se adapteze, sa se fofileze. Fiecare se adapteaza în felul lui. Am avut revelatia asta, ca sa zic asa, zilele trecute când am fost în Turcia si în Grecia. Turcia este exemplul perfect pentru oamenii care negociaza, care nu respecta legile în mod strict, ci doar la modul general. Asta nu înseamna ca sunt un popor de rebeli, de infractori, în niciun caz. Din contra, acolo domneste o ordine aparent paradoxala, una stapânita de legi intrinseci, imuabile si respectate cu sfintenie de fiecare individ, peste care nu se sare nici în ruptul capului, acelea sunt legile sacre, nescrise, ori scrise doar în Coran. Doar în Turcia ai sa mai vezi, de exemplu, oameni care se ridica de buna voie si chiar zâmbind de pe scaune în autobuze, tramvaie ori metrou pentru a ceda locul unui copil, batrân ori persoana cu dizabilitati. Am fost profund impresionat de multele situatii în care chiar si oameni mai în vârsta, dar în putere se ridicau de pe scaun pentru a face loc unui copil. Fetita mea, de exemplu, a fost invitata sa stea pe scaun de câteva ori în ciuda refuzului meu galant. În Turcia negocierea este la mare cinste, iar asta înseamna, în fond, o nerespectare a legii. Pretul nu este fix, ci în functie de dorintele si puterea de convingere a partilor. Orice produs ori serviciu este supus discutiei. Si nu e nicio rusine, nicio înjosire, nicio lipsa de respect în asta. Ba din contra, faptul ca negociezi arata ca esti interesat, ca îti pasa de celalalt, iar asta e ceva onorabil. Negocierea apropie oamenii si face ca la sfârsit acestia sa fie fericiti si multumiti în egala masura. Negocierea e un obicei atât de puternic, încât îl regasesti peste tot. Semaforul rosu de la trecerile de pietoni, de exemplu, reprezinta legea, dar care nu e niciodata respectata întocmai, pe la toate zebrele vei vedea pietoni care traverseaza pe rosu si soferi care îsi vad mai departe de drum, fara claxoane, fara scandal. Si toata lumea e multumita. E un obicei general acceptat, am vazut pietoni care traversau pe rosu chiar si în apropierea unei masini de politie. Nu vei vedea însa niciodata o femeie fara val pe cap într-o moschee sau în zona de rugaciune a barbatilor. Negocierea se opreste aici. Exista si la ei hoti, criminali si corupti, fara doar si poate, dar niciodata actele acestea antisociale nu vor fi trecute cu vederea în public. Implicarea civica este incredibila. Eram într-o seara într-un parc din Istanbul si pe o strada laturalnica foarte îngusta un camion facea manevre de întoarcere ghidat de un barbat în camasa alba. A reusit sa faca în cea mai mare parte întoarcerea, aproape miraculos, dar în ultimul moment a trecut cu o roata peste un morcov de metal de pe trotuar destinat tocmai opririi masinilor, darâmându-l. Barbatul care dirija de jos camionul a încercat sa treaca cu vederea incidentul, s-a urcat repede în cabina si toti au încercat sa dispara, dar în urma 3 barbati au început sa filmeze masina si sa alerge dupa ea strigând. În scurt timp barbatul în camasa alba a reaparut si a facut si el o poza stricaciunii. Totul devenise public, paguba era clar ca trebuia reparata. În contraexemplu, am vazut la stiri în România zilele trecute niste imagini incredibile dintr-un magazin din Bucuresti în care patru barbati snopeau în bataie un altul în fata caselor de marcat si sub privirile total lipsite de replica a doi gardieni special angajati pentru a mentine ordinea si linistea în magazin. Nimeni altcineva nu a intervenit, golanii carau pumni si picioare fara mila individului neajutorat care îndraznise, am înteles, sa le bata obrazul ca se bagasera în fata rândului. Îndraznesc sa cred ca asa ceva nu s-ar fi vazut nicaieri în Turcia, o tara care nu e, vezi doamne, membra UE si e considerata de multi una înapoiata, asiatica. Un alt exemplu care m-a lasat cu gust amar chiar de la poarta aeroportului, la întoarcere în tara, a fost când un român sadea s-a apucat sa certe o femeie care încerca sa îsi faca loc cu un carucior pe care statea o alta femeie batrâna si bolnava ca nu era atenta si l-a calcat pe picior. Nimeni nu a intervenit nici acolo. Dar exista si sperante. Acestea vin din nord, de la tarile unde legea e sfânta si nimeni nu crâcneste când vine vorba de respectarea ei, indiferent cât de absurda ori neavenita e. Un exemplu minunat îl am din Grecia, mai precis din sala de mese a hotelului unde eram cazati. Era timpul micului dejun, câtiva turisti stateau cuminti la rând lânga galantare pentru a-si pune pe tava farfuriile cu mâncare, printre ei numarându-ma si eu. Român fiind, neplimbat prea mult prin lume si, în plus, proaspat picat din Turcia, tara tuturor negocierilor si a întelegerilor ca între oameni, ma pomenesc ca iau felia mea de pâine cu clestele special destinat pentru asa ceva si plec mai departe cu acelasi cleste apucând, neatent, si sunca, si cascavalul… Când îmi dau seama de greseala si cât de departe am ajuns, ma uit în spate încurcat. Urmatoarea la rând era o fetita nordica de 7-8 ani, aceastabramasese încremenita în fata recipientului cu pâine, total neajutorata, nestiind ce sa faca fara clestele special destinat apucarii feliilor de pâine, si aruncându-mi niste priviri de nedescris, de furie combinata cu uimire si consternare. Mi-am cerut repede scuze si am revenit cu instrumentul, dar, Doamne!, totul fusese compromis: folosisem deja clestele special destinat pentru pâine la feliile de sunca si de cascaval care aveau clestii lor separati!!!... Devenisem un infractor! Mi-am cerut scuze fâstâcit, am încercat dintr-un impuls taranesc sa sterg clestele de tricou, noroc ca nu am dus actiunea la îndeplinire pâna la capat, altfel cine stie ce se întâmpla, as fi fost dat afara din hotel si condamnat la foame! Dar nimanui nu i-a trecut prin cap sa se adapteze, sa negocieze si sa apuce naibii feliile de pâine cu mâna… Întâmplarea asta mi-a amintit de un experiment facut undeva într-un desert dintr-o tara superdezvoltata si supercivilizata. Pe o strada fara intersectii si fara treceri de pietoni din mijlocul unui câmp nesfârsit si pustiu s-a instalat un semafor fals care afisa din când în când culoarea rosie. Au fost soferi care au asteptat si zeci de minute pâna sa se faca verde. Era o tara „de oameni”, în Turcia n-ar fi oprit nimeni. Briscan Zara este scriitor si publicist
