Citind si recitind memoriul, ma rog copia memoriului, fara sa vreau m-am întrebat: daca la începutul anilor nouazeci au existat încercari de creare a unor falsuri dupa tablourile pictorilor ieseni, oare azi arta lor mai prezinta interes pentru aceasta breasla? Pictorul îl urmarea înmarmurit. Falsificatorul îsi misca încontinuu buzele, atintindu-si privirea fixa în ochii sai, încercând parca sa-l hipnotizeze. „Te pomenesti ca mogâldeata asta are dreptate, îsi spuse el. Daca stau sa ma gândesc mai bine, fac si eu falsuri dupa natura. În fond, cine îmi da dreptul sa pictez fructe, pasari si flori? Dar pânzele pe care le pictez nu imita natura, ci o transfigureaza, îi schimba în mod esential înfatisarea, apropiind-o de esenta ei. Asa spun eu, aceasta-i justificarea mea. Dar nu stiu daca vorbele mele exprima esenta adevarului. Pornind de la aceasta idee, falsificatorul de tablouri ar putea sa spuna la rândul sau: dar si eu transfigurez tablourile pe care le falsific. Le dau o alta dimensiune. Le trimit în neant, în transcendenta luciferica. Prin urmare, atunci când pictez dupa natura, eu pictez dupa natura pe care a asimilat-o spiritul meu. Probabil ca, daca ar sti câta suferinta si câta însingurare ascund florile si peisajele mele, impostorul acesta n-ar îndrazni sa ma sfideze.” Si zicându-si astfel de cuvinte, fara voia sa, pictorul A. Podoleanu îsi aminti de tineretea sa frageda, de anii razboiului, când la apropierea armatelor sovietice, familia sa a parasit satul natal asezat pe malul stâng al Cogâlnicului, din fosta volostea Abacliei, aflata nu departe de Bender, si s-a refugiat în România. Si acum, când se gândeste la astfel de momente, simte în nari miros de motorina cu care erau îmbibate traversele de cale ferata, simte si mirosul de cox pe care locomotivele le raspândeau în fuga pe tot sesul. Dar si mirosul de ploaie si de ninsoare, de mâzga de pe platforma, de boccelutele ce tresaltau la fiecare cot. Ca sa stearga din mintea sa mirosul de petrol, dar si imaginile oraselor si satelor aflate în ruina pe care le-a vazut în timpul refugiului, de fiecare data atunci când se asaza în fata sevaletului, sufletul întristat al pictorului simte nevoia sa se refugieze într-un alt decor: de aceea el prefera sa picteze flori si peisaje diafane decât sirul de traverse. Culorile sale îsi gasesc singure formele de care au nevoie pentru a arata lumii doar fata ei luminoasa. Tenebrele, desigur, nu lipsesc din nici un peisaj, dar ele se ascund undeva în umbra. Desigur, florile si pasarile pe care le-a pictat le-a vazut si în Transnistria natala, unde graiurile si oamenii se amestecau ca si culorile primavara sau toamna. Dar acuratetea imaginilor satului natal i-a revenit des în timpul refugiului. Atunci s-a hotarât sa puna capat spaimei lui de moarte si sa picteze tot ce a vazut. Dar sa nu picteze fete de oameni contorsionate de durere, ci pasari si flori, si balti, si salcii. Amintindu-si acum de anii de refugiu, dar si de satul sau natal, pictorul îsi dadu seama ca nu trebuie sa-si arate slabiciunea în fata unor oameni care cautau sa-i calce demnitatea în picioare sau sa-si bata joc de el inventând tot felul de tertipuri ca sa iasa din încurcatura. Nu, în fata unor astfel de oameni nu trebuie sa-ti arati nici un fel de slabiciune. Teoriile legate de autenticitate si de imitatie nu aveau nimic de-a face cu arta sa si nici cu crezul sau artistic. -Faptul ca mi-ati falsificat tabloul si încercati sa vindeti falsul drept original, e mai mult decât excrocherie, e atentat la arta mea, rabufni pictorul umflându-si pieptul. Drept urmare, voi face plângere la organele abilitate. Si zicând aceasta, maestrul se rasuci pe calcâie, abandonând cearta si parasind cu inima grea Târgul Olarilor din Parcul Copou. Sculându-se a doua zi când abia mijeau zorile, el se retrase pe terasa locuintei sale si privind rasaritul scrise îndelung la un memoriu pe care urma sa-l înainteze procuraturii pentru cercetarea cazului. Pe masura ce scria, imaginile de la întâlnirea fatala, cum o numea el în gând, deveneau tot mai cetoase, tot mai volatile. Figurile aveau tendinta sa se amestece între ele ca niste pete de culoare scurse peste marginile contururilor. Ceva sau cineva dinlauntrul sau cauta parca cu tot dinadinsul sa-i tulbure memoria recenta. Scriind memoriul, pictorul Podoleanu îsi dadu seama ca pe alocuri, nu se stie din ce cauza, poate din pricina enervarii care îl cuprinse la vederea falsului, poate din pricina zgomotului emanat de iarmaroc, amintirile sale nu erau chiar foarte clare. Chipurile se intersectau între ele, ba crescând, ba scazând în dimensiuni. Dintr-un motiv sau altul, memoriul, pe care în cele din urma a reusit cu chiu cu vai sa-l scrie pâna la capat, n-a mai fost trimis la procuratura, ci a zacut mult timp pe masa sa de lucru, amestecându-se cu tot felul de schite si crochiuri. Pictorul a avut chiar intentia sa-i dea foc, dar nu si-a dus gândul la bun sfârsit, din simplul motiv ca nu gasise în preajma sa nici o cutie de chibrituri si nici o bricheta. De obicei pe biroul sau din atelier stateau o multime de chibrituri, de scrumiere si brichete, dar acum parca dracul cu coada sa perversa le maturase sub podea. Pictorul se gândi sa rupa depesa la care se chinuieste toata dimineata si s-o arunce la cosul de gunoi, observa însa ca si cosul de gunoi disparuse subit din atelier. S-a gândit sa rupa plângerea si s-o lase gramajoara pe birou sau sa arunce bucatelele de hârtie pe fereastra, cum însa avea oroare de dezordine si mai cu seama de hârtiile rupte sau facute cocolos, renunta si la gândul asta si se adânci în meditatie, privindu-si cu atentie vârful papucilor de casa în care labele picioarelor sale stateau foarte comod. Nu stiu cum si în ce împrejurari o copie xeroxata a acestei sesizari, trecând din mâna în mâna si parcurând, probabil, un întreg lant al slabiciunilor a ajuns în cele din urma în redactia cotidianului unde lucram, stârnind o oaresicare vâlva în mica lume a condeierilor. O copie a copiei acestui document, patata pe alocuri cu urme de scrum si de cafea a nimerit, nici eu nu-mi dau seama cum, în mapa mea. Rasfoind zilele trecute prin hârtiile mele, am dat peste ea, extragând din depesa câteva fragmente, menite daca nu sa elucideze cazul, macar sa-l aduca în orisice actualitatea. Într-un fel, peste viata si opera pictorului A. Podoleanu, din pricina timpurilor bulversate pe care le traim, s-a asternut uitarea. Daca altadata, tablourile sale erau achizitionate de protipendada Iasului, stârnind si interesul unor falsificatori, azi interesul publicului larg, dar si a criticii de specialitate fata de pictura lui a scazut sub o cota inadmisibila. A. Podoleanu e, totusi, un maestru, memoria lui trebuie reîmprospatata mereu, chiar si pe cale mediatica. Dar iata si memoriul: „Subsemnatul, Podoleanu A., membru definitiv al Artistilor Plastici din România, profesor universitar la Facultatea de Arte Plastice din Iasi, membru al Academiei de Arte, va aduc la cunostinta urmatoarele: În ziua de 27 iunie 1992, în jurul orei 10.30-11.00 (...), m-am deplasat în gradina Copou, sa vizitez Târgul de ceramica organizat de Centrul de Îndrumare a Creatiei Populare din Iasi. Dupa vizitarea tuturor centrelor de olarit ce-si aveau standurile aici, spre final, la penultimul exponat din dreapta intrarii, la un olar pe nume Palos, am observat un pachet de 2-3 lucrari de pictura, printre care, spre marea mea uimire, am descoperit Pasare, fructe si flori, pictata în 1988, având dimensiunea de 71 x 63 cm, ulei pe carton (...) Mentionez ca era vorba de un fals si nu de o copie, deoarece nu am gasit decât iscalitura mea falsificata în stânga si nici un cartus explicativ care sa certifice ca este vorba de o copie si care se pune pe spatele tabloului. De asemenea, dimensiunile si tehnicile executiei dovedeau ca este vorba de un fals (...) Mentionez si faptul ca în urma cu un an, dl. Palos a sosit la atelierul meu, însotit fiind de dl. Gheteu, în vederea achizitionarii lucrarii originale Pasare, fructe si flori. Cum lucrarea se afla în colectia particulara a dlui Juncu, nu am avut cum încheia tranzactia. ... În acest mod, dl Gheteu, cu acordul dlui Stelian Juncu, a facut un fals Podoleanu, la aceleasi dimensiuni, semnat A. Podoleanu, prin care a încercat sa-l valorifice prin dl. Palos din Horezu. Am retinut lucrarea pentru elucidarea acestui caz care nu este unic si cred ca opinia publica, precum si justitia româna sa-si spuna cuvântul, luând pozitie pentru apararea creatorilor si a patrimoniului cultural national, spre a feri muzeele de devalorizarea lor printr-o continua multiplicare a originalelor de catre falsificatori.” Citind si recitind memoriul, ma rog copia memoriului, fara sa vreau m-am întrebat: daca la începutul anilor nouazeci au existat încercari de creare a unor falsuri dupa tablourile pictorilor ieseni, oare azi arta lor mai prezinta interes pentru aceasta breasla? Sau si falsificarea tablourilor în zilele noastre e o afacere pe duca? Nichita Danilov este scriitor si publicist
