În loc de motto: *** // fac/ tuturor/ semn din cap/ ca/ nu. Serban Axinte, Scrâsnetul dintilor La mijlocul lui martie, am cumparat o carte. O carte „crâncena”, vorba lui O. Nimigean pe coperta 4, si, as zice, nerecomandata celor slabi de înger. O axis mundi poetica semnata de Serban Axinte: Scrâsnetul dintilor (Editura Cartier, 2021), al cincilea volum de poeme al autorului iesean, celelalte patru fiind Starea balantei (1996), Pragurile Apeiron (1999), lumea ti-a iesit asa cum ai vrut (2006) si papadia electrica (2012). De ce am cumparat cartea asta? Pentru ca, rasfoind-o (dupa ce-am mai rasfoit în prealabil si ulterior si alte volume ale altor poeti si poete), am dat peste câteva poeme si câteva versuri memorabile. Textul de fata nu e vreo recenzie, nici macar o clasica prezentare a volumului, n-are cum sa fie, pentru ca n-am citit din precedentele volume decât Pragurile Apeiron (volum care, pe mine unul, nu m-a „prins” în niciun fel, dar pot spune aici ca de la cartea asta, aparuta cu 12 ani înainte, pâna la Scrâsnetul dintilor, Serban Axinte si-a gasit vocea si si-a distilat stilul!), asa ca n-as putea sa emit vreo parere avizata despre poezia lui Serban Axinte, sa încadrez respectiv sa apreciez cumva Scrâsnetul dintilor în evolutia poetica a autorului. Practic, pur si simplu vreau sa ofer pe post de recomandare a acestui volum un fel de colportaj poetic cu versurile respectiv poemele care m-au „tusat”. Volumul cuprinde patru cicluri de poezii. Din primul (Bad-uri) am retinut un vers si un poem ultra-scurt: 8. „când esti gol nu mai ai cui sa-i faci vreo marturisire” 9. nimic/ nu/ te/ mutileaza/ mai/ eficient/ decât/ propria/ sensibilitate. Din al doilea (Vitrina frigorifica), alte cinci versuri din doua poeme: „acum stiu ca fiecare amânare nu e altceva decât/ respiratie asistata” (respiratie asistata) „daca vrei sa ma spulberi,/ rupe o papadie de la marginea drumului/ si sufla!” (unui tata) Ciclul III (Viata la business class): „fereastra de la care privesc/ nu se deschide” (19, rue du gros caillon) Dar iata si un poem citabil complet (desigur, asta si gratie scurtimii, moment în care nu pot sa nu spun ce-am gândit la un moment dat: Dom’le, dar nu mai stie nimeni sa scrie poeme scurte faine, cu miez?!): amour à paris// suntem singurul cuplu de îndragostiti,/ care a venit la Paris ca sa se desparta.// marea noastra iubire/ merita, fireste, un final de poveste// aici, la salon du livre,/ totul pare mult mai usor de suportat/ e ca si cum un mort s-ar simti în siguranta/ doar în groapa comuna. În fine, ciclul IV (Sent files) închide volumul cu o ridicare a nivelului, o urcare din infernul cotidian al constiintei de sine pâna-n... paradis, oricât de alunecos ar mai fi si acesta. Iata un alt poem ultra-scurt si sec (moment în care trebuie sa recunosc ca atunci când am rasfoit volumul la librarie, prima data exact acesta mi-a retinut atentia si, as putea spune, a dus, în cele din urma, la cumpararea lui): ***// fac/ tuturor/ semn din cap/ ca/ nu Apoi mi s-au parut memorabile niste versuri cu valoare de aforism: „perfectiunea e o inventie a celor fara imaginatie” (t zero); „paradisul e un punct care îsi schimba în fiecare moment/ pozitia geografica.” (scrâsnetul dintilor); „viitorul este cel mai frumos/ trecut cu putinta” (calatoria celor patru sori) În loc de încheiere, o sa profit de comentariul poetei Simona Nastac la postarea-mi de pe FB despre cartea lui Serban Axinte, redându-l integral: „Nush cine a zis asta, dar e valabil si pentru poezie: Art should comfort the disturbed and disturb the comfortable [Arta ar trebui sa-i aline pe cei tulburati si sa-i tulbure pe cei alintati]. Si Scrâsnetul dintilor face chiar asta, mi-a placut mult si as recomanda-o tuturor.” Michael Astner este poet, traducator si publicist
