Imaginile din tablourile sale ne transmit, prin simbolistica specifica artei, un semnal de alarma în privinta modului nostru de-a fi în lume. Da, ceva, e în neregula cu noi. Suntem în dizarmonie cu Constiinta Absoluta si cu tot ce reprezinta acel joc cosmic. Prin doza ei de grotesc, grafica lui Gabriel Caloian aminteste de frescele mayase descoperite atât pe teritoriul Mexicului, cât si în Honduras, El Salvador si Guatemala, reprezentând diverse subiecte mitologice, dar si scene narative din viata de zi cu zi a amerindienilor. Ceea ce socheaza la ele e coloritul si cruzimea reprezentarilor umane. Ritualul sacrificiilor. Detaliile. Rasucirea neverosimila a trupurilor umane. Impresioneaza, de asemenea, si chipul zeilor sau mai degraba al fiintelor supranaturale ce bântuie mitologia mayasa, care par a coborî din tarâmul tulbure al unor civilizatii aflate dincolo de granitele vietii si ale morti. Astfel de reprezentari întâlnim si în grafica lui Gabriel Caloian. Artistul se desfasoara pe spatii largi, încercând, prin miscari sacadate, sa aduca la suprafata o parte din lumea zavorât în interiorul sau. Si acolo sunt zei, sunt fiinte hibride, alcatuite din pamânt, din metal, din aer sau din diferite resturi si tesuturi umane pe jumatate digerate de demonii aflati în inconstient. Si acolo au loc tot felul de ritualuri si sacrificii închinate parca „zeului negru al conflagratiei” din mitologia mayasa, simbol care, transbordat în grafica lui Caloian, ar putea simboliza pe zeul negru al razboiului pe care orice artist îl poarta cu sine însusi. Speculând, am putea descoperi si alte asemanari între reprezentarile ce apar în tablourile lui Gabriel Caloian si cele pe care le vedem în frescele sau stelele mayase. Nu e vorba, desigur, aici atât de influenta, ci mai degraba de o interferenta culturala, similitudinile fiind un rezultat al introspectiei, al punerii în abis al propriului subconstient populat de arhetipuri. Desigur mayasii nu stiau de Jung, nici de Freud, nici de Adler, nici de alti corifei ce au cautat sa afle ce se ascunde în abisurile ultime ale psihicului uman. Dar pentru Jung si Adler, arta mayasa, ca de altfel si arta altor civilizatii stravechi, a fost un reper. Arhetipurile ce populeaza diferitele straturi ale inconstientului nostru îsi gasesc corespondenta în desenele si pictogramele, deseori de neînteles, ale vechilor popoare. Le gasim si la babilonieni, le gasim si la egipteni, le gasim si la celti, la daci, la scandinavi, dar si la azteci, le gasim si la amerindienii din Papua Noua Guinee, dupa cum le descoperim si în întreaga arta africana. Le gasim, de asemenea, si în arta chineza, japoneza, tibetana sau hindusa. Un fir launtric pare sa lege toate aceste mitologii si civilizatii, inducându-ne ideea unitatii, dar si a unicitatii lor. Simbolurile acestor arte ancestrale au fost explorate si exploatate atât de artisti (sa ne gândim la Gauguin, la Vincent van Gogh, la Rousseau Vamesul, la Dali, la Brâncusi, la Picasso), cât si de diversi sociologi, antropologi si psihologi care au facut studii aprofundate asupra lor cautând sa decripteze o parte din mesajul ascuns în cenusa rece a relicvelor vechilor civilizatii, emitând, care mai de care, supozitii si teorii din cele mai incitante. Multi s-au gândit ca semnele si simbolurile apartin unor civilizatii extraterestre, prea putini însa au cautat sa le descopere în interiorul propriului lor eu. Arhetipurile au fost definite de Platon drept „forme mentale pure” care se imprima în orice suflet înainte ca acesta sa apara în lume. Au trebuit însa sa treaca secole întregi ca ele sa revina în actualitate. Printre primii care s-au aplecat asupra lor în Epoca renasterii engleze a fost Francis Bacon. În fond, daca stam sa ne gândim mai bine, în Atlantida, opera lui fundamentala, nu-i altceva decât o alta pestera a lui Platon. În zilele noastra, arhetipurile populeaza lumea simbolurilor lui Stanislav Grof, parintele psihologiei transpersonale, care spune ca în timpul experientelor profunde, a starilor holotropice, ni se releva forme si fenomene care interactioneaza cu ceea ce el numeste „Constiinta Absoluta”, unde Binele si Raul se nasc ca entitati psihice din „matricea nediferentiata” a vidului, generând printr-un „joc corelat si complicat” nenumarate personaje si evenimente ce se deruleaza ca un film sau ca în vis în diferite dimensiuni ale „dramei si jocului cosmic. Si în tablourile lui Gabriel Caloian, ca si în frescele mayase, apar tot felul de creaturi ciudate, ce par a coborî din alte dimensiuni cosmogonice ale diferitelor reprezentari ale hazardului, definite atât de psihologia analitica a lui Jung, cât si de cea transpersonala a lui Grof. Imaginile din tablourile sale ne transmit, prin simbolistica specifica artei, un semnal de alarma în privinta modului nostru de-a fi în lume. Da, ceva, e în neregula cu noi. Suntem în dizarmonie cu Constiinta Absoluta si cu tot ce reprezinta acel joc cosmic. Dupa opinia mea, acesta e sensul mesajului pe care îl emana tablourile lui Gabriel Caloian. Popoarele vechi, observând miscarea astrelor de pe cer, intuiau ca tot ce se afla deasupra noastra, se afla si în noi. De aici si nenumarate reprezentari. Artistii zilelor noastre, alaturi de psihologi si antropologi, merg pe urmele vechilor popoare, cautând sa descopere arhetipurile ce populeaza eul nostru profund, dar si eul nostru social. În fond, stim bine, cel putin de la Jung încoace, ca arhetipurile nu reprezinta altceva decât motive si experiente umane fundamentale traite de-a lungul întregii noastre evolutii ca specie umana. Intuind acest fapt, Gabriel Caloian atunci când picteaza încearca sa fie cât mai spontan. În forul sau interior, el stie foarte bine ca ratiunea nu face decât sa cenzureze si sa stavileasca spiritul creator. De aceea atunci când picteaza, apeleaza mai mult la simturi, la partea abisala a fiintei sale, decât la cea logica. Tablourile sale au corespondenta cu mitologia civilizatiilor vechi, dar si cu arta unor mari maestri, precursori ai suprarealismului, cum ar fi Hieronymus Bosch, sau Arcimboldo, dupa cum au corespondenta si cu dadaismul teoretizat de Tzara. Daca în Gradina deliciilor, Hieronymus Bosch ilustra, într-o forma abisala, pacatul originar si decaderea umana, iar Arcimboldo în compozitiile sale alegorice încerca sa reconstituie caracterele si chipurile umane sub forma unor puzzle având ca elemente carti, fructe sau legume, sau obiectele decupate din mediul înconjurator, scriitori si artistii dada, refuzând logica, ratiunea si estetica, au pus în locul lor instinctele, expresivitatea data de nonsens si de irationalitate, lasându-si spiritul creativ în voia hazardului. Acelasi lucru par sa-l practice si reprezentantii noii arte iesene, din care fac parte Radu Carnariu, Manuell Manastireanu, bineînteles, Gabriel Caloian si multi altii, pentru care dadaismul reprezinta un reper. Sunt anumite zile în care reuniti la atelier sau la câte o cârciuma vetusta, ei cauta sa reconstituie atmosfera din Cabaretul „Voltaire”. Ca si artistii avangardei de la începutul secolului douazeci, artistii generatiei lui Caloian si a lui Radu Carnariu pare-se ca si-au pierdut încrederea în cultura si în societatea actuala, dominata de globalism, aflat sub semnul decaderii, încercând sa impuna artei un impuls nou, pornind nu însa de la tabula rasa, teoretizata de dadaisti, ci de la relicvele vechilor civilizatii suprapuse cu impulsurile ce vin din eul lor profund. „Asocierea de personaje, obiecte si text din reprezentarile lui Gabriel Caloian, - scria Ana Sultana Cipariu, curator si columnist la Agentia de cArte si consultant la Centrul de Creatie, Arta si Traditie al Municipiului Bucuresti - dau impresia de colaj, tehnica eminamente dadaista, însa lucrarile sale sunt hipnografii (termen provenit de la hipnoza si grafie), realizate într-o tehnica mixta în care îmbina tus, marker si vopsea acrilica, facând trimitere mai degraba la starea în care artistul se dedica actului creator”, si nu la estetica lor. Cu alte cuvinte artistul nu este preocupat de tematica tablourilor sale, cât de emotia de care e patruns. El nu picteaza cu mâinile, ci mai degraba cu nelinistile ce se acumuleaza în interiorul viscerelor sale, supuse atât miscarilor sociale, cât si a celor cosmice. ... Gabriel Caloian s-a nascut în zodia Varsatorului, pe 21 ianuarie 1979, la Buzau, si a venit la Iasi, în 2005, urmând cursurile Facultatii de Arte Plastice, Decorative si Design. Ar fi putut, desigur, sa mearga la universitatea din Bucuresti sau la cea din Cluj, însa si Bucurestii si Clujul sunt orase la fel de plate ca si Buzaul, unde perspectiva se desfasoara doar pe orizontala locului, conferind spiritului prea putina deschidere spre spatiul ancestral, depozitarul tuturor liniilor si punctelor, precum si a tuturor framântarilor din univers. Iasii l-au atras din prima clipa. Aici, Gabriel Caloian a avut posibilitatea sa descopera cerul. Un cer oglindind într-o picatura de apa în care se rasfrângeau cele sapte coline ale dulcelui nostru târg. A vazut si dealul Copoului, si Sararia, si Pacurarii, si Gara, si Bahluiul pe care l-a asemanat cu Styxul, dar si cu râul negru al memoriei care curge prin inconstient. Nichita Danilov este scriitor si publicist
