Oricât m-am straduit, n-am mai putut trece vreodata pe acolo, de teama ca voi gasi niste obiecte inerte, lipsite de viata, care, cândva, fusesera însufletite de Catinca si Petru cel înviat, caruia, la nastere, i se harazise sa moara de doua ori. În fond si la urma urmei, ce-as fi putut vedea în mijlocul acelui pustiu? Racla în care ar fi zacut propria-mi copilarie, pe care n-am curajul s-o privesc în ochi. Înca… Trecuse deja de miezul zilei, iar soarele mânios, aproape iesit din minti, sfichiuia pamântul fara mila, de parca ar fi vrut sa-l sleiasca de ultimele puteri si sa pedepseasca lumea pentru cine stie ce pacat. Pe câmpul întins si fara vreo pata de umbra, la Movila Parului, Maria prasea cele câteva palme de tarina din îndurarea carora reusea sa supravietuiasca peste an. Ogorul, încins ca un cuptor, îi tortura talpile crapate si, pe alocuri, usor sângerânde, din cauza spinilor de palamida. Purta haine cernite, mereu curate, dar învechite si roase pe margini, îmbatrânite, odata cu ea, de trecerea inexorabila a timpului. Începând cu primul mare razboi, intrase într-un fel de greva vestimentara, refuzând sa poarte alte vesminte decât cele de doliu. Era singura ei forma de a se razbuna pe soarta ce-i luase barbatul si o lasase sa-si creasca singura cei trei copilasi. Lovea smoala topita a gliei cu sapa si vorbea cu ea însasi. De când al doilea mare razboi îi luase doi dintre fii, nu prea îl mai întelegea pe Dumnezeu, cu care, cândva, obisnuia sa poarte discutii pline de smerenie, mai ales în noptile lungi de iarna. De vreo câtiva ani, de când auzise ca feciorul mijlociu, cel chipes ca Fat-Frumos, fusese rapus la Cotul Donului si aruncat într-o groapa comuna, i se parea ca Cel de Sus nu era chiar asa cum si-l imagineaza o taranca simpla, dintr-un sat ratacit prin Moldova. I se mai adresa din când în când, întrebându-l fierbinte, dar cu sufletul scufundat în deznadejde, daca feciorul cel mic avusese parte de o moarte usoara, un loc de odihna vesnica doar al lui si o cruce la capatâi. Daca nu i-ar fi ramas baiatul cel mare, dialogurile si-ar fi pierdut, probabil, orice ratiune. Se prabusise aproape complet în propriul interior, ca forma ultima de aparare în fata unui destin de o cruzime absurda, si arareori mai deschidea vreo punte cu lumea sau cu cel caruia, pe vremuri, i se închina cu evlavie. Acum, în pustietatea absoluta a câmpului, se întreba în legatura cu ce anume sa mai duca la biserica, deoarece mai erau câteva zile pâna la Sfântul Petru, cel dupa numele caruia îsi botezase mezinul, cazut pe front si de sufletul caruia dadea de pomana de ani buni. Ridicând capul din pamânt, observa, pe linia orizontului, o vietate miscându-se agale, cu un mers poticnit, vizibil deranjata de rezistenta opusa de aer. Era ceva indiscernabil, fara un contur precis, ce parea sa se îndrepte spre locul în care ea însasi chinuia tarina si asa lipsita de vlaga. Credea ca o fi vreo plasmuire, o scornire nascuta din dorinta disperata si neostoita, una din milioanele avute de-a lungul ultimilor ani, în care îsi vedea copiii si sotul revenind acasa si batând cu seninatate la usa. Asa ca pusese capul în pamânt, dând cu sapa înainte si revenind la nesfârsitele ei diagoluri interioare. Dupa ceva timp, întorcându-se din nou în lumea exterioara, observa plina de spaima ca vietatea aceea nascocita se afla la doar câtiva pasi. Nu se speriase atât din cauza proximitatii aratarii din fata ei, cât de faptul ca simtea din nou o emotie, chiar daca cea a fricii; moartea celor doi copii si a sotului îi degradase masiv capacitatea de a simti; intrase în hibernare emotionala, daca nu cumva, într-o adevarata moarte clinica a simturilor. Acum, spaima îi spunea ca sufletul nu i se vestejise complet si pentru totdeauna; brusc, devenise speriata, confuza si anxioasa în cel mai mare grad. În fata ei, statea un ins ce parea sa fi fost om la un moment dat, unul revenit dintr-o alta lume, un Lazar din Betania readus la viata prin milostenia infinita a Mântuitorului. În arsita ce statea sa distruga si ultimele urme de viata, fantoma purta pantaloni de siac, un camesoi peticit, îngalbenit si ros de rugina neiertatoare a trecerii anilor, niste bocanci ponisiti, gauriti si agabaritici. Pentru a scapa de descompunere, ochii se refugiasera adânc în orbite si îsi pierdusera capacitatea de a mai transmite ceva uman. Licarea în ei o scânteie palida, abia perceptibila, ce parea lumina unei lumânari aflate pe punctul de a-si da duhul. Trupul descarnat devenise o adunatura diforma de ciolane si piele, tinuta în postura bipeda printr-un viclesug imposibil de explicat pe calea ratiunii. Corpul avea tendinta de a se ridica de la pamânt, de a levita, ca un obiect dematerializat, vid, asupra caruia forta gravitationala încetase sa mai exercite vreo influenta. Daca n-ar fi fost acoperit de camesoi, lumina ar fi trecut prin el, aratându-l asa cum era de fapt, mai precis, translucid. Intrase de ani buni într-un proces de autofagie, adica, îsi consuma propriile tesuturi, disperat sa supravietuiasca, sub dominatia desavârsita a primului si celui de pe urma instinct al oricarei vietati. Dupa o tacere lunga cât doua eternitati, naluca îi spuse cu un glas stins, ce purta în el toata tristetea lumii de la Facere încoace: „Sarut mâna, mama!”. Convinsa ca, dupa halucinatiile vizuale, cazuse prada celor auditive, femeia hotarî sa intre în jocul strainului si începu sa-i povesteasca, de aceasta data, cu un calm plin de melancolie, ca baietii ei murisera în razboiul al doilea, acolo unde Donul face un ultim ocol, în speranta de a nu fi înghitit pe vecie de mare, ca barbatul i se prapadise în razboiul dintâi, ca le poarta slujbe de ani de zile, cu nadejdea ca sufletele lor, chinuite pe aceasta lume, sa se bucure, în cele din urma, de linistea si verdeata Gradinii Raiului. O facea cu ochii pierduti în zare, dar lipsiti de lacrimi, ce i secasera pentru totdeauna în noptile de plumb în care îsi jeluia pruncii, sotul si soarta. Însa atunci când privirea ei reveni pentru o clipa asupra chipului necunoscut, sesiza cuprinsa de spaima un semn ascuns dupa ureche, similar celui purtat din nastere de copilul ei cel mic, pe care si-l dorise atât de mult si de la care astepta sa-i aline batrânetile. Era îngrozita de faptul ca asa-zisul om din fata ei ar putea fi propriul mezin. Pe Petrea îl îngropase, la fel ca pe ceilalti doi, în abisurile sufletului ei macinat de durere; pusese deasupra-i lespedea grea de nesomn si jale ce-i golisera viata de rost. Auzise din Biblie ca învierea are un temei, o „noima”, însa mintea ei de taranca fara carte nu putea accepta faptul ca, în cazul unui al treilea razboi, si-ar putea vedea plodul murind a doua oara. Într-adevar, ce pacat ar putea comite un parinte, încât sa fie nevoit sa-si vada copilul murind? Dar murind de doua ori? O fi învierea buna la ceva, însa doar pentru sfinti! În cazul celorlalti, adica, al pamântenilor, ea poate fi o pedeapsa absurda, inumana si, în orice caz, venita dintr-un salas ce n-a cunoscut vreodata binele. Petrea, caci el era necunoscutul, fusese luat prizonier de rusi, pe 24 august 1944, a doua zi dupa ce românii „au întors armele”. Se afla în prima linie a frontului, când un glont i-a strapuns piciorul. Însa soarta nu-l înzestrase cu suficient noroc încât sa se prapadeasca într-o clipita; de aceea, s-a vazut nevoit sa înfrunte calvarul lagarului, într-o tara priceputa foarte bine la un singur lucru -dezumanizare. Ranit, avea sa supravietuiasca în friguri cumplite, cu un singur rând de vesminte, cu doua-trei linguri de terci din seminte de sorg, o planta din care, mai târziu, dupa revenirea la vatra, avea sa faca maturi, pentru a câstiga niste banuti. În patru ani, mâncase carne cu doua ocazii: prima, atunci când i s-a aruncat, în vagonul ce-l ducea spre o destinatie necunoscuta si, credea el, finala, peste alterat, dar pus, ulterior, în saramura, fara sa i se ofere vreun blid cu apa; a doua, atunci când, în lagar, detinutilor li s-a adus un hoit de vaca, invadat de viermi. Altfel, singura delicatesa erau cojile de cartofi, rare ca aurul, „pescuite”, de regula, cu bucati lungi de sârma, din veceul bravilor soldati rusi, sterse cu zapada si dezghetate cu caldura palida a propriei suflari, o specialitate culinara dobândita în urma unor operatiuni speciale, al caror esec însemna executia imediata. La un moment dat, a fost pe punctul de a muri, mâncând ciuperci otravitoare si fierte. Altadata, s-a vazut nevoit sa bea apa din iaz, dupa ce a îndepartat cu ultimii stropi de vlaga ceea ce în termeni populari denumim matasea broastei. El si camarazii sai din sat, precum Tovica, Sîdor, Damir, stiau ca pot muri oricând, dar, practic, nu mai aveau ce risca. Bruma de viata dezumanizata ramasa nu mai merita eforturile de neimaginat facute pentru un cartof stricat. Într-o zi, unul dintre ei auzise ca în cuie s-ar gasi plumb, un bun mijloc de sinucidere în grup. Astfel, au pus cuiele la fiert si au baut apa rezultata. Ghinion, cum ar spune clasicii. Li se luase nu doar dreptul la viata, la propria viata, ci si dreptul la moarte, la propria moarte. Deoarece rastignirea trebuia sa continue, au esuat în tentativa de a-si încheia socotelile cu soarta. Încât, a doua zi, se vedeau nevoiti s-o ia de la început cu aratul, fiind înhamati ei însisi la plug, în locul cailor, întrucât bietele cabaline fusesera ele însele victime ale conflagratiei mondiale, iar „marea tara vecina si prietena”, model al construirii unui viitor socialist, luminos prin definitie, un sperat si inevitabil rai pe pamânt, trecea printr-o penurie acuta de forta de munca animala. Or, prizonierul român era, în mintea „fratilor de la rasarit” – locul de unde vine lumina, cum ar spune contorsionistul Sadoveanu – cel mai bun substituent al animalului, nu prin înaintarea în rang a cabalinelor, ci prin degradarea omului la statutul de fiinta necuvântatoare. Lazarul din Plugari, Petrea lui Rusu, reînviatul, avea sa-si petreaca restul vietii între hotarele satului, cu sapa, coasa si secera în mâna, într-un univers limitat, cuprins între Cotul Beicului, Movila Parului, Cracii Iazului, Vasilachi si Tarna, la care ajungea luând-o pe Scurtatura. În Spanarie sau Calabatina ajungea în mod exceptional. Trecea Hotarul doar în creierul noptii, atunci când mergea cu caruta la piata din Hârlau, în care trebuia sa soseasca neaparat odata cu mijirea zorilor, pentru a vinde fasole, faina, graunte sau ce mai avea de vândut, ca sa-si poata tine fata cea mare la liceu, pe Elena sau Ileana, dupa cum o striga el, sau mama, dupa cum o strig eu. În rest, mai mergea din când în când la târgul din Balcescu, de unde cumpara te miri ce sau o mai ducea pe bunica la biserica din Copalau, unde slujea un popa priceput la toate, mai putin la vindecarea de nenoroc. Avea o singura pereche de pantaloni buni, pe care îi îmbraca doar duminica sau în alte zile de sarbatoare. Dupa ce se întorcea acasa, îi curata atent si îi aseza cu o sfiala aproape religioasa în „odaia de curat”. Îi placeau ordinea si curatenia; nu exista sâmbata lasata de la Dumnezeu fara sa-si mature ograda, iar odaia de locuit mirosea tot timpul a busuioc legat de icoana, lânga care veghea, invariabil în zilele însemnate cu rosu în calendar, o candela aprinsa. La doua lucruri tinea în mod special: lampa cu gaz, deoarece una dintre victoriile socialismului, electrificarea, fusese posibila doar la sosea, nu si pe hudita, unde statea el, si aparatul radio cu baterii tubulare, mai vechi decât lumea, la care asculta cu o curiozitate niciodata tocita de vreme, în zilele de iarna, buletinul hidrologic, cotele apelor Dunarii, cum le numeam eu. Stranie placere sa auzi în limba franceza câti centimetri are Crisul la Gurahont, în celalalt capat al tarii! Una dintre micile lui bucurii era sa vina la noi, în mai toate duminicile, întotdeauna dupa slujba de la biserica, ca sa vada câte ceva la televizor, în cele doua ore de program oferite cadou de tartorii regimului, cu o portie de Stan si Bran, una de Tom si Jerry, plus câteva melodii selectate atent de realizatorii Albumului duminical. Apoi, mai statea la taclale, niciodata în zilele de munca, cu cei doi prieteni, Stroici si Ropota. Însa nu-i placea sa vorbeasca; probabil, prefera, la fel ca Maria, mama lui, dialogul interior. Era un om tacut, închis în propria carapace. Placeri mari n-a avut; chiar daca ar fi avut, Plugariul n-ar fi putut sa i le satisfaca. Ce altceva îi ramânea de facut? Sa munceasca fara încetare, pâna în ultima zi a vietii, sa dea toata strânsura celor doua fete si nepotilor. Doar în mod exceptional vorbea despre chinurile prin care trecuse. Nu comenta, nu se considera disident sau victima a istoriei. Ce sa înteleaga din istorie un om atât de simplu? Iar daca ar fi înteles, la ce i-ar fi folosit? Pesemne, se consolase cu faptul ca, printr-o minune, avusese sansa învierii. Nu-l interesau Hitler, Stalin, Antonescu sau regele Mihai, care întelegeau istoria la fel de mult ca el. Nu învinuia pe nimeni de ceea ce i se întâmplase. O singura data i-a reprosat lui Antonescu, de fata cu mine, nu cu cel poreclit Câinele rosu, faptul ca le daduse ordin sa-si coase buzunarele uniformei militare, astfel încât, în vremuri hibernale, sa nu simta caldura lor molateca, ce le-ar fi înmuiat spiritul spartan. A doua oara, pe vremea Colectivului, ma aflam cu el în Tarna, la cules gogosari, când unul dintre micii stabi locali tipa fara noima la cei cocârjati pe tarla. Statea în genunchi si umplea galetile cu ardeioase, cu o ciuda aproape nedisimulata; la un moment dat, s-a întors catre mine si mi-a spus cu naduf: „uite, Gabita, am ajuns rob pe pamântul primit de la mama!”. Atunci când s-a stins, în anonimatul unui spital iesean, cum anonime sunt toate spitalele lumii în care pier oameni, nimeni nu l-a plâns sau regretat, cu exceptia familiei si a doi-trei prieteni ce-i supravietuisera. În fond, se prapadise un om neînsemnat, una dintre miliardele de fiinte ce au suportat istoria, fara s-o poata fabrica sau modifica în vreun fel, o istorie mereu facuta de altii, nedreapta, cinica si, mai ales, imposibil de înteles. În clipa în care caruta ce-i purta cosciugul parasea ograda vesnic maturata si îngrijita, simteam ca universul se prabuseste peste mine, dorind sa-mi distruga ceea ce avem cel mai de pret, amintirile minunate ale copilariei. Din acel moment, gradinita din fata casei lui nu avea sa mai miroase a menta, copacii de primprejur, acum, tristi si chirciti, refuzau sa mai rodeasca mere si pere dulci, iar poama întinsa pe gardul dinspre Chetraru îsi pierduse gustul de fraguta, ca odinioara. Totul parea mort, împietrit si acoperit de colbul gros al melancoliei si neputintei: sura, ocolul oilor, poiata si cusca lui Teslica. În clipa în care Catinca, bunica mea, l-a urmat, luând acelasi drum fara de întoarcere al cimitirului de pe ses, curtea, gradina si casa au îmbracat definitiv vesmântul pierzaniei, devenind, în sufletul meu, niste ruine parasite si fumegânde, mistuite de focul fatal si nemilos al nepasarii, uitarii si distrugerii. Oricât m-am straduit, n-am mai putut trece vreodata pe acolo, de teama ca voi gasi niste obiecte inerte, lipsite de viata, care, cândva, fusesera însufletite de Catinca si Petru cel înviat, caruia, la nastere, i se harazise sa moara de doua ori. În fond si la urma urmei, ce-as fi putut vedea în mijlocul acelui pustiu? Racla în care ar fi zacut propria-mi copilarie, pe care n-am curajul s-o privesc în ochi. Înca… Gabriel Mursa este profesor de Economie si Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie si Administrarea Afacerilor din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi si presedintele Institutului Hayek România
