Filmul Un triomphe (r. Emmanuel Courcol): scriu, cu placere si o reala încântare, despre el, vazut la, Cinema Ateneu, asa, ca sa-i molipsesc pe cititorii ZDI de bucuria, nu chiar de toate zilele, a artei ecranului, o exceptie cu atât mai notabila vs. revarsarea de „productii” - cargo ideologizante a anilor din urma. Un om de teatru, unul departe de a fi vreun rasfatat al gloriei scenei, facând primii pasi în închisoarea în care va anima un „atelier de teatru” cu cei interesati, voluntari amatori (i-ar vrea adusi acolo de amare - a iubi „jocul”/playing), dintre detinuti. Premise, desigur, si ele departe de a fi promitatoare, stimulative. Ar putea, ca si predecesorii sai „sa se achite” cât mai expeditiv si pedestru, fara efort, de obligatiile de contract, si atât. Dar tocmai nemultumirile de fostii „antrenori” îl fac sa încerce alt drum. Si nu doar pentru ei, ci si pentru el însusi, întrevede, nesigur, da, fara iluzii, dar nu si fara speranta, fie si una firava, o (paradoxala?) provocare în chiar dificultatea maxima a ceea ce vrea sa întreprinda. Alege sa lucreze, cu „actorii” sai, nu… fabule (asta alesesera cei de înaintea sa), nici stand up comedy, cum propune, ci un text celebru, capodopera,beckettiana En attendant Godot. A mizat, e drept, si pe oarecare afinitati, de start, ale acelor performersto be cu câte ceva din Vladimir si Estragon, Lucky sau Pozzo: limbajul lor, climatul „asteptarii”. Dar decisiva a fost „Aventura” lor comuna, de echipa solidarizata treptat, progresiv, cu tenacitate, de cutezanta „nebuna” a pariului care îi leaga, le însumeaza posibilitatile distincte, individualizate si complementare, umar la umar cu „ghidul” însusi. Scenariul si filmul nu numai ca nu edulcoreaza absolut deloc asprimea, tensiunile, violenta de univers carceral, dar, punându-le în evidenta, ne sugereaza si sublimarea lor in progress în bucuria jocului teatral, în descoperirea de sine siesi, a fiecaruia, în rezonanta cu ce rostesc si „joaca”, ca si imaginea astfel schimbata, a tuturor, în ochii „celuilalt”, totul gratie acestui team-working apt sa îi duca spre altceva decât fusesesi, într-o masura diminuata, atenuata, continua înca sa fie, în restul timpului, detentia. Iata un subtil efect, de compozitie sugestiva, rod discret, de joc teatral si cotidian carceral dinspre acesta din urma, iesindu-se spre o firesc, (si ne-„explicitat”) vindecatoare lumina, împartasita prin arta. Complementar, desi aproape oximoronic, îi sustine si (pâna si) litera rigida a regulamentelor si administratiei carcerale (judecatoarea mefienta vs. directoarea devenita aliata a echipei). Vin primele succese, dar nu „dilatate” în prematur apogeu. Înca-finisarea e antidotul plafonarii amatoricesti. La orizont: sansa de Triumf la celebrul Odeon parizian. Filmul ar fi putut, cum se întâmpla adesea, sa capoteze tocmai la final, unul linear si previzibil „ascendent” (Un triomphe), dar care nu ar fi adus nimic nou, nici vreun spor de aprofundare: doar un happy end de „apoteotic” (si atât)… succes. Nu, tocmai surpriza de final, dens în implicatii, e… „gheara de maestru”. În locul doritului triumf parizian, se produce evadarea întregii distributii, exact spaima gardienilor - sefi. De ce au facut-o? Jocul teatral le redobândise demnitatea umana, dansul lor, goi, în ploaie era metafora unei nasteri din nou sau, cu cuvintelelui Samuel Beckett însusi, o celebrare („copilarita”) a împartasirii lor (sharing) din „iluzia” de „diversiune eliberatoare” (Beckett) a artei. O iluzie ce-si ceruse si echivalentul ei (corelativul?) de realitate, fie si efemera, riscanta, însa de neamânat. Triumful sperat esueaza în fiasco si atât de ne-„cuminte” esec? E suplinit de miscatoarea confesiune a regizorului, ce-si ia publicul parizian drept confident al experientei sale - sinteza de arta si omenesc, ea însasi spectaculoasa sui-generis. Si celebrata în finalul, astfel, de „cadere” revelatoare de miez de sens. Seara de European Cinema Night (10 dec), deschisa de amfitrionul-edil Mihai Chirica si continuata, dupa proiectie, cu dialogul Irinei Margareta Nistor cu Andrei Giurgia si al amândurora cu publicul) a urmat îndemnul- deviza: We all love sharing. Nicolae Cretu este profesor doctor în cadrul Facultatii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, critic si istoric literar
