Suveranitate, independenţă şi alte vrăjeli

Nicio tara nu este asa cum scrie în constitutia ei, suverana si independenta. Niciuna nu face doar ce doreste ea. Ca sa fiu mai specific, iarasi nuantez: unele state sunt un pic „mai independente” decât altele pentru ca sunt mai puternice/ destepte. Restul însa sunt „normale”. Suveranitate nationala = independenta unui stat fata de alte state în ce priveste afacerile interne si relatiile externe. Trebuie sa recunoastem de la bun început cât mai sincer si direct: într-un grup mai mare de 2 oameni nimeni nu este independent, fiecare individ depinde de ceilalti si influenteaza, la rândul lui, pe ceilalti. Ca sa intram mai adânc în problema si sa fim si mai sinceri, adaugam la cele mentionate mai sus si urmatoarele: indivizii care se dovedesc a fi mai puternici/ destepti decât altii vor avea o influenta mai mare în grup, ei impunându-si deciziile prin forta sau alte mijloace de persuasiune. Ei sunt, adica, un  pic „mai independenti” decât ceilalti... Stiu, lucrurile încep sa para ciudate, dar asa sunt în realitate. Prin urmare, cine spune ca e independent, dar are pasaportul unei anumite tari în buzunar, se minte pe sine si pe ceilalti fara sa stie. Niciun membru al societatii nu este liber si nu poate sa faca ce vrea el. Doar un om care sta singur pe o insula pustie ce nu apartine nimanui este independent, în rest nimeni. Acestea fiind spuse, am lamurit practic în doar câteva cuvinte toata istoria omenirii de la origini pâna în prezent. Largind un pic orizontul putem spune exact aceleasi lucruri despre tari. Nicio tara nu este asa cum scrie în constitutia ei, suverana si independenta. Niciuna nu face doar ce doreste ea. Ca sa fiu mai specific, iarasi nuantez: unele state sunt un pic „mai independente” decât altele pentru ca sunt mai puternice/ destepte. Restul însa sunt „normale”. E o iluzie asadar sa credem cu adevarat în ideea ca România a fost vreodata un stat suveran si independent. Pentru ca niciodata nu a fost suficient de puternica/ desteapta ca sa îsi permita luxul de a lua decizii în urma propriilor vointe si fara sa tina seama de parerea, vointa, interesele altor state care se afla poate la sute, chiar mii de kilometri distanta de granitele ei. Un exemplu foarte bun care sa ilustreze cele spuse este tocmai evenimentul sarbatorit zilele acestea, acela al Unirii Principatelor. Pai, stimati concetateni, aceasta „înfaptuire” nu a fost realizata pentru ca românii s-au trezit deodata ca vorbesc aceeasi limba, au acelasi traditii si ca merita sa traiasca sub un singur nume, ci pentru ca alte state au fost de acord cu asta, dupa îndelungi negocieri, razboaie, tratative între ele. Daca, la nivel de individ, Ion s-ar putea însura teoretic cu Maria când „vrea muschii lui”, desi nici asta nu prea e posibil, la nivel de tara, o schimbare de „stare civila” echivalenta cu însuratoarea este o imposibilitate fara acordul expres al altor terti. Pentru ca nimeni nu face ce vrea, decât smecherii. Împartind astfel lumea în „independenti” si în „smecheri”, haideti sa analizam niste fapte reale cu alti ochi. În urma Razboiului Crimeei (ce coincidenta!), 1853-1856,  dintre mai multe tari „vecine” (pe naiba!) care iubeau foarte, foarte mult acea peninsula (mai mult de-o gramada), adica Rusia, Imperiul Otoman, Franta, Marea Britanie (!), Regatul Sardiniei (?!) si Irlanda (?!!), s-a facut Congresul de Pace de la Paris (februarie-martie 1856) cu partile beligerante. Acolo, dupa ce s-a mâncat, s-a baut si s-au dezbatut problemele importante, s-a adus în discutie, la diverse, adica spre dimineata, si problema unora care nici nu erau prezenti, sau poate erau doar la bucatarie si la baie, respectiv ale Moldovei si Tarii Românesti (Valahia). Baietasii au stabilit atunci unilateral ca pârlitele de Principate Române sa intre sub garantia colectiva a puterilor europene, adica a celor care câstigasera razboiul, pentru ca fara acestea ar fi fost vai de mama lor, adica nu se putea. N-a zis nimeni „Hai sa-i lasam pe astia sa decida singuri!” Nuuuuu! Ei au zis, „Hai sa-i protejam noi!” Exact cum fac pestii cu prostituatele, stii? Noi le „protejam” ca sa nu le ia altii... Îti dai seama ce bucurie era pe capul românilor în timp ce le aduceau mâncarea la masa si le spalau veceurile... Erau plini de independenta si de suveranitate! De fapt genul asta de „garantie” este un fir rosu al întregii noastre istorii si defineste foarte plastic „neatârnarea noastra”. Credeti ca degeaba avem drept imn „Desteapta-te române”? În 7 iulie 1857 au avut loc în Moldova alegerile pentru Adunarea ad-hoc, care, atentie, nu au fost facute pentru ca asa au dorit cetatenii, ci pentru ca au fost stabilite prin hotarârea Congresului de Pace de la Paris de care spuneam. Adica a fost ca si cum tu, baiet din Miroslava, te-ai însura cu Verginica din Letcani pentru ca a fost de acord primarul din Timisoara si cel din Constanta... Respectivele alegeri au fost grosolan falsificate de caimacamul (un fel de loctiitor al domnitorului, un domnitor interimar) Nicolae Conachi-Vogoride, la îndemnul si cu  sustinerea Imperiului Otoman, si au câstigat cei care erau împotriva unirii Tarilor Române. Deci unde sunt initiativa si organizarea cetatenilor bastinasi obisnuiti, independenti si suverani? Nicaieri. Treaba nu ramâne asa pentru ca vestea falsificarii ajunge la ceilalti smecheri, Franta, Rusia, Prusia si Regatul Sardiniei (?!) care se supara si decid pe 24 iulie ruperea legaturilor cu Poarta Otomana, pentru ca aceasta refuza anularea alegerilor respective. Asistam, asadar, la o cearta între cei puternici/ destepti, între protectorii nostri. E comic tare. Poporul român ce face? Sta si se uita la ei, ca un copil cu mucii la nas, si asteapta cuminte decizia... Habar nu are ce sa faca, e precum cetateanul turmentat. Dupa aia, doi dintre cei mai independenti, suverani si egali (sic!) lideri din Europa de atunci, Napoleon al III-a al Frantei si Regina Victoria a Marii Britanii, se întâlnesc la o cafea si decid anularea alegerilor si unirea partiala si temporara a principatelor române. Turcul a zis bine, bre, dar astia se unesc doar cât exista un principe român, ca sa nu fie nici ca voi, dar nici ca mine. Aflând aceste vesti minunate, poporul român îsi sterge repede balele de la gura care curgeau de la atâta asteptare si privit ca la spectacol si se pune repede pe unit ca nu cumva careva din aia mari sa se razgândeasca. Au loc din nou alegeri câstigate, de data asta zdrobitor, de unionisti. Apoi urmeaza domnia lui Cuza, care chiar a vrut sa fie independent, un fel de haiduc, facând o multime de reforme, mai multe ca niciodata, si foarte repede, din aceeasi frica, sa nu îsi dea seama aia de sus si sa îi puna pumnul în gura. Dar nu-i merge decât 7 ani, dupa care i s-a taiat macaroana  si a fost nevoit sa plece spasit, cerându-si parca scuze ca a intervenit în istorie. Simbolul Unirii Principatelor si idolul majoritatii covârsitoare a românilor, care erau atunci tarani, semna actul demisiei fara nicio retinere, recunoscând practic ca nu se poate lupta cu toti. Îsi lua nevasta, amanta si copii si disparea brusc si pentru totdeauna de pe scena. A lasat o Românie Mica ce a fost preluata de un reprezentant al smecherilor, Carol I. Nimeni nu mai putea sa zica nimic, era un baiat de-al lor. În anii urmatori s-au luat numai si numai decizii pentru cetateni, adica in-de-pen-den-te, iar azi totul a revenit la normal, suntem suverani ca la început... Având toate acestea în vedere ma distreaza Zelenski care îi tot da în discursurile lui cu statul suveran si independent al Ucrainei. Oare de ce nu-i sopteste nimeni în casca: „Man, nu exista asa ceva! Esti cu unii sau cu ceilalti, singur niciodata. Uita-te si tu în jur!...”   Briscan Zara este scriitor si publicist


Citește articolul complet pe Ziarul de Iasi

Alte știri din Ziarul de Iasi