Şoc şi groază…

Nu e de râs, e de fapt de plâns. Orice dependenta e rea, chiar si aceea fata de propriul copil. Si cu cât mediul în care traim e mai sigur, cu atât uitam faptul ca acel om nu e facut sa stea cu noi, ci sa traiasca fara noi. Datoria noastra e sa îl învatam sa zboare nu sa îl tinem în aer agatat de sfori. E greu sa întelegem asta, dar nu e imposibil... Grija si preocuparea parintilor fata de copii în ziua de azi sunt fara doar si poate la cel mai înalt nivel de pâna acum din istorie ceea ce reprezinta practic un paradox, având în vedere ca gradul de siguranta din lume a crescut tot la cote nemaiîntâlnite pâna acum. Urmaream deunazi cu familia filmul Gladiatorul si comentam în acelasi timp despre cât de nesigura era viata în acele vremuri, cât de usor se putea muri atunci. Cu toate astea toti traiau fara frica permanenta de moarte, starea lor generala era asemanatoare cu a unui om obisnuit de azi, îsi vedeau de treburile lor ca si cum ar trai o vesnicie. În timpul comunismului, se pomeneste deseori acest obicei, copiii erau lasati zilnic si pentru perioade îndelungate singuri acasa cu cheia legata de gât, având la „dispozitie” toate „instrumentele” provocatoare de accidente mortale, de la prize de curent, aparate electrice, la accidente rutiere sau de alta natura, hoti, criminali, pedofili s.a.m.d. Si, la fel ca pe vremea gladiatorilor, oamenii duceau o viata linistita, cu rutine obisnuite, ca si azi. Acum am sa mentionez un detaliu extrem de important: în ambele perioade mentionate mai sus nu existau telefoane mobile, uneori nu erau nici fixe si nici un alt mod de comunicare rapida. Soc si groaza! Totul era un mister si nimeni nu putea afla într-un timp scurt, sau macar util, ce se întâmpla cu propriul copil ramas singur acasa. Daca tineai neaparat sa îl verifici din diferite motive exceptionale si nu aveai alta solutie, luai calul sau caruta din dotare, sau cu împrumut, trageai o fuga de câteva ore pâna acasa, verificai starea copilului, apoi te întorceai la munca, daca nu se facea deja noapte. În al doilea caz te aruncai cât de repede puteai într-un tramvai sau autobuz care veneau destul de rar si care erau foarte aglomerate, urcai repede cu liftul pâna la apartamentul tau, deschideai usa gâfâind, vedeai ce face progenitura, îi mai dadeai câteva indicatii sau o palma la fund daca fusese obraznica, apoi faceai drumul întors la serviciu, totul depinzând de seful tau, de îngaduinta lui fata de angajatii panicarzi sau de relatia ta intima cu el. Cazurile astea sunt enumerate la modul ideatic, evident, pentru ca în realitate nu se întâmplau decât în situatii extreme când chiar era o urgenta care punea efectiv viata cuiva în pericol: ai uitat aragazul deschis si asta putea provoca explozia imobilului, umbla zvonul ca se apropie o ceata de barbari care taie si spânzura tot ce întâlnesc în cale si s-ar putea sa dea si peste coliba ta, a intrat un tigru în sat si copilului tau mic îi plac pisicile etc. Azi toti avem telefoane mobile, ceea ce înseamna ca putem vorbi unii cu altii în orice moment dorim. Copilul poate fi urmarit pe telefon, poti sti în orice secunda din zi si din noapte unde se afla si ce face. Sunt camere de luat vederi conectate al Internet peste tot si poti urmari cât timp stai la serviciu orice miscare a celui mic de acasa. Cu toate astea, sau poate tocmai din aceasta cauza, a usurintei cu care ne controlam copiii, suntem mai îngrijorati pentru ei ca niciodata. Ne speriem din lucruri marunte, din cauza unor incidente nesemnificative, si, ceea ce este de-a dreptul absurd, intram în fibrilatie numai la gândul ca anumite lucruri groaznice ar putea la modul imaginar sa se întâmple, deci doar de la niste supozitii pur fictive. E de la sine înteles, asadar, ca daca din anumite motive legatura permanenta dintre noi si cei mici se întrerupe, intervine panica si ne închipuim cele mai crunte scenarii cu care televiziunile si Internetul nu ezita sa ne hraneasca zilnic. Singurul loc unde îti poti lasa copilul cât de cât în siguranta când esti plecat este scoala, dar si acolo, culmea, lucrurile nu sunt cum ar fi trebuit. Sunt profesori nebuni, elevi obraznici si violenti, care trebuie si ei integrati, ca sa nu mai vorbesc ca cele mai mari si mai puternice tari si care ar trebui în mod logic sa fie si cele mai sigure, care acum sunt pur întâmplator în plin razboi, SUA si Rusia, au avut si au cele mai nesigure scoli din lume. În ambele state care se considera dezvoltate au loc pe banda rulanta atacuri armate de tip terorist în care actuali sau fosti elevi tacaniti la cap dau buzna în sali de clasa si se apuca sa împuste în stânga si-n dreapta tot ce întâlnesc. E nebunie curata. În concluzie, viata unui parinte modern este un calvar. Ei bine, având în vedere cele de mai sus, imaginati-va acum urmatoarea situatie care a avut loc saptamâna trecuta: copiii de la o scoala din judet au plecat într-o tabara. Toate bune si frumoase pâna a intervenit urmatoarea conditie impusa de organizatori: fara telefoane mobile… Din nou soc si groaza! Practic toata aventura a fost o proba de exersare a rabdarii si a gradului de nebunie generalizata la care s-a ajuns. Unii parinti au protestat vehement, cum e posibil asa ceva?! Dar profesorii au ramas pe pozitie fermi. În timpul taberei curgeau mesajele pe grupul de Whatsapp al parintilor pline de lacrimi si îngrijorare pentru ca prea putini reuseau sa îsi vada copilul în cele câteva poze amarâte care apareau zilnic pe grup. Faptul ca nu stiau ce se întâmpla zilnic cu respectivul mostenitor al numelui si averii, asa cum fusese pâna atunci, era un sentiment imposibil de controlat. Nu bag mâna în foc, dar nu m-as mira sa fi fost macar vreun parinte care sa fi mers cu masina clandestin pâna la portile taberei si sa fi privit ca un hot prin gard, poate, poate îsi zareste puiul si sa vada ca e ok, ca sa îsi mai ia doza de grija insuportabila de pe suflet. Nu e de râs, e de fapt de plâns. Orice dependenta e rea, chiar si aceea fata de propriul copil. Si cu cât mediul în care traim e mai sigur, cu atât uitam faptul ca acel om nu e facut sa stea cu noi, ci sa traiasca fara noi. Datoria noastra e sa îl învatam sa zboare nu sa îl tinem în aer agatat de sfori. E greu sa întelegem asta, dar nu e imposibil... Briscan Zara este scriitor si publicist


Citește articolul complet pe Ziarul de Iasi

Alte știri din Ziarul de Iasi