Propunerea regizorala vine în întâmpinarea nevoii de teatralitate a publicului, dar si a actorilor, putând constitui într-un bun sens un teatru de actor. Accentuarea teatralitatii confera iluzia reîntoarcerii la normalitatea teatrului care parea pâna mai ieri sa ia o turnura definitiv virtuala. La cumpana dintre paradigme teatrale, actorii accepta provocarea unei conventii de teatralitate exagerata. Grila mea de lectura în ceea ce priveste noua premiera de la Nationalul iesean, în regia lui Cristian Hadji-Culea, a urmarit teatralitatea actorilor, stilul regizoral si actualitatea montarii. În contextul pandemic în care ne aflam si de care nu putem face abstractie, propunerea de spectacol (plecând de la intentiile de comedie, respectiv satira ale lui Jonson, respectiv Gelbart) nu mai poate fi considerata comedie, ci mai curând o sarja, o parodiere a mocirlei naturii umane, o ironie usturatoare a putrezimii morale, un teatru de caractere postmodern, cu personaje îngrosate, tusate prin gest, mimica si costume, într-un decor de epoca, rafinat. Actualizarea numelor, chiar daca o adaptare a versiunii de Broadway, trimite înapoi spre un teatru de caractere mai curând caragialesc, de aceea nu e extrem de eficienta. Controversata ramâne si actualizarea în termeni de conflicte de status/rol si conflicte de interese, deoarece uneori se bazeaza pe text, iar alteori ar putea parea usor fortata si în neconcordanta cu viziunea de ansamblu, desi realista. Daca personajele sunt conturate, în schimb actiunile scenice sunt uneori lasate în suspans (Simon, în interpretarea de mare concentrare a lui Horia Verives, se alege cu testamentul, ulterior marturiei amantei/damei de companie, în interpretarea tumultuoasa a Petronelei Grigorescu, care se alesese cu o cununie). În schimb, un act îl anuleaza complet pe celalalt în termeni de pragmatica scenica. Scenele se succed destul de alert, dar totusi cu timeout. Ceva mai mult decât în alte productii, dar ca o caracteristica a teatrului secolului ante-pandemic, scenografia contribuie în foarte mare masura la stilul regizoral. În cazul de fata, scenograful Dragos Buhagiar si stilul acestuia amprenteaza decisiv întregul complex spectacologic. Atmosfera e una profund detasata în general, dar mai ales în scenele parodic pasionale (în special Andrei Sava în scena de la tribunal, dar si Ada Lupu si Calin Chirila sau chiar Petronela Grigorescu si Doru Aftanasiu în scenele cu pricina, când intervin duete exagerate parodic). Teatralitatea actorilor este sarjata, dar rece, solutiile regizorale devenind în mare masura solutii de interpretare actoriceasca sau facând apel la elemente de decor (uneori solutiile butaforic regizorale nu sunt justificate, ca atunci când avocatul scoate din servieta, printre altele, un ananas). Perspectiva asupra teatralitatii apropie în mare masura propunerea de spectacol de una a unui colaborator redutabil al lui Dragos Buhagiar, Silviu Purcarete. Absenta emotiei însa desparte montarea de cele ale faimosului regizor, unde implicarea intervine uneori subtil, prin muzica, nuante de interpretare actoriceasca. Propunerea regizorala vine în întâmpinarea nevoii de teatralitate a publicului, dar si a actorilor, putând constitui într-un bun sens un teatru de actor. Accentuarea teatralitatii confera iluzia reîntoarcerii la normalitatea teatrului care parea pâna mai ieri sa ia o turnura definitiv virtuala. La cumpana dintre paradigme teatrale, actorii accepta provocarea unei conventii de teatralitate exagerata. Astfel ca se evidentiaza prin roluri de compozitie excesiva Doru Aftanasiu, Ionut Cornila, Cosmin Maxim si Dumitru Nastrusnicu. Cu Ada Lupu se încearca un fel de contre-emploi, dar e prea putin spus despre contributia sa; prin interventiile sale de tot felul (gest, manifestare, aparitie), alaturi de teatralitatea generala exacerbata, corespunzând credintei în teatralitate a publicului (adesea confundata cu simpla comedie), întrezarim acel altceva de dincolo de sarja, care la Purcarete putea fi emotie sau melancolie si care nu ajunge sa prinda contur la Hadji-Culea. În rolul titular, Calin Chirila continua o serie de interpretari vizionar mefistofelice din spectacole precum Cafeneaua (2016, regia Silviu Purcarete, TNI) sau Plugarul si moartea (2021, regia Silviu Purcarete, TNI). De altfel, interpretarea sa tine loc de meditatie în spectacolul de fata, da capo al fine: „Singura conditie ca sa le ai pe toate la plecare e sa le expediezi din timp”. (Domnul Vulpe/ Sly Fox de Larry Gelbart, dupa Volpone de Ben Jonson, traducerea: Sorana Lupu, regia: Cristian Hadji-Culea, scenografia: Dragos Buhagiar si Iuliana Gherghescu, distributia: Calin Chirila/ Domnul Vulpe, Horia Verives/ Simon Dibaciu, Petronela Grigorescu/ Miss Felicia Farfuz, Ada Lupu/ Doamna Periuta, Doru Aftanasiu/ Capitanul Gramada, Cosmin Maxim/ Domnul Periuta, Adi Carauleanu/ Judecatorul Blestemateanu, Ionut Cornila/ Avocatul Târsa, Dumitru Nastrusnicu/ Capitanul Gramada, Andrei Sava/ Agentul sef, Robert Agape, Sebastian Pricop, Toma Rîsca, Mihai Biholar, Iulian Lungu, Stefan Pîslariu, Sebastian Ilascu/ politisti, servitori, aprod, grefier, ilustratia muzicala: Odry Bârca, premiera: 18 ianuarie 2022, Sala Mare, Teatrul National „Vasile Alecsandri” din Iasi) Dana Tabrea este profesor, doctor în filosofie si critic de teatru (membru AICT)
