Gasim, în Evanghelii, mai multe locuri în care demonii Îl marturisesc pe Iisus din Nazaret ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Asta a trezit nedumerirea unui prieten de pe Facebook care a sesizat ca este curios faptul ca Mântuitorul nu da voie acestor puteri ale întunericului sa-L vesteasca înaintea oamenilor. M-am gândit ca o încercare de raspuns pe aceasta tema poate fi de folos si altor persoane, cu nedumeriri similare. Asadar, de ce nu-i lasa Domnul pe demoni sa-L marturiseasca? Poate fi ceva rau sau gresit în a-L marturisi pe Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu? Mai întâi, sa sesizam faptul ca diavolul nu-L marturisea pe Iisus asa cum o face un credincios luminat de Duhul Sfânt. Si nu cu aceeasi intentie. Diavolul facea asta ca sa zadarniceasca misiunea Domnului, nu ca sa o întareasca. Vrajmasia lui este una reala, satana nu-L iubeste pe Dumnezeu. E drept ca, pe de o parte, strigatele sale, de genul: „Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene? (...) Te stim cine esti: Sfântul lui Dumnezeu” (cf. Luca 4, 34), vin sa confirme acel cuvânt al Sfântului Apostol Iacov: „si demonii cred si se cutremura” (Iacov 2, 19). Dar, pe de alta parte – si aici e tot miezul – diavolul da aceasta marturie ca „sa-i strice socotelile” Domnului, sa-L încurce. Mântuitorul a început propovaduirea Sa si a facut lucrurile cu o anumita gradatie, într-un anumit „ritm”. Inclusiv multe dintre minuni cerea oamenilor sa fie tainuite. Nu dorea Domnul sa se iste foarte repede un val de popularitate care sa-I îngreuneze propovaduirea. Stia ca este nevoie de acel timp de aproximativ trei ani ca misiunea Sa sa fie dusa la bun sfârsit. Ca oamenii aveau nevoie sa fie pregatiti pe îndelete spre a-L (re)cunoaste, sa-L aiba o vreme în mijlocul lor pentru a crede într-Însul. Nici cei trei ani nu au fost, cumva, îndeajuns pentru apostolii care au fugit de lânga El în noaptea Patimilor Sale – cu exceptia lui Ioan – sau chiar s-au lepadat, precum Petru. Pe când, daca timpul acesta ar fi fost mai scurt – cum ar fi dorit diavolul, care se straduia sa-I creasca „popularitatea” spre a-L duce cât mai repede în conflict cu autoritatile religioase si laice, spre a-I grabi uciderea (iar Domnul S-a ferit de câteva ori, în acesti trei ani, din calea celor care voiau sa-L ucida) – atunci nu ar fi fost un timp suficient de „copt” pentru binevestirea Împaratiei Cerurilor. De aici se pot trage o serie de concluzii practice, apropo de anumite forme de manifestare a credintei chiar si în zilele noastre, când unii considera ca – indiferent de context si de conditii, de mediul în care ne aflam – este suficient sa strige în gura mare numele lui Dumnezeu ca sa fie considerat un autentic marturisitor. Sa nu uitam ca Pavel s-a dus în Areopagul din Atena si i-a pescuit pe unii de acolo pornind, în discursul sau, de la altarul ridicat de atenienii idolatri unui „Dumnezeu necunoscut” (Faptele Apostolilor 17, 23). Adica nu le-a spus direct despre Iisus Hristos – Domnul si Mântuitorul, Cel rastignit si înviat din morti. Când a ajuns la partea aceasta – despre Înviere – atenienii nu au mai dorit sa-l asculte. E lesne sa ne închipuim ca asta s-ar fi întâmplat daca ar fi început direct cu aceasta expunere de credinta. Asa, strategia sa a dat roade, Pavel a avut timp sa vorbeasca – mai pe ocolite, la început – si a captat atentia unora care s-au convertit ulterior (cum este cazul lui Dionisie, sfântul numit si „Areopagitul”). Asadar, dracul ne da o râvna nemaipomenita la marturisire acolo unde nu e nici timpul, nici locul, daca nu ne poate opri cu totul, numai sa ne duca în cealalta extrema, sa compromita propovaduirea noastra. Sau ne împinge pâna la a da „margaritarele porcilor” (cf. Matei 7, 6), adica argumente sau învataturi duhovnicesti, subtiri si înalte din punct de vedere spiritual, unor oameni care traiesc în patimi grele, întunecati fiind la minte. Domnul vrea sa cucereasca inimile noastre prin prezenta Sa iubitoare, sa ne capteze atentia si mintea cu învatatura Sa, care ne deschide orizonturi ceresti, iar nu sa ne copleseasca prin minuni nemaivazute. N-a venit sa ne înfricoseze – caci înfricosator lucru este sa te afli în fata lui Dumnezeu Cel Întrupat (Cel în Care „locuieste, trupeste, toata plinatatea Dumnezeirii”, cum zice Sfântul Apostol Pavel – cf. Coloseni 2, 9). Cum a reactionat Petru, când s-a speriat dupa prima pescuire minunata? „Iesi de la mine, Doamne, ca sunt om pacatos” (Luca 5, 8). Or, Domnul nu a vrut sa ne sperie. A venit în chip smerit, nascându-Se în ieslea saracacioasa din Betleem. A trait în chip smerit si a murit smerindu-Se pe cruce. Cum ar putea, deci, trufasul demon sa propovaduiasca vreodata smerenia Celui Preaînalt?
