Evocarea anilor de scoala se încheie cu prezentarea figurilor câtorva dintre baietii care i‑au fost colegi naratorului. Din frânturile de informatii pe care le‑am primit în timpul ultimelor mele scurte treceri prin Seimeni, am retinut ca majoritatea celorlalti colegi ai mei au devenit muncitori la Medgidia sau la Constanta. Biserica din Seimeni, în vremea copilariei mele Singurii ramasi în sat, ca sa ilustreze destinul trist al ultimilor „tarani”, au fost Ion a lu’ Miron si Titi a lu’ Ciorbaru. Pe Ion, devenit acum un batrânel simpatic si comunicativ, l‑am îmbratisat cu bucurie acum trei ani, la ultima mea trecere prin Seimeni. Îndeplinea, cu aplomb, importanta slujba de paznic si factotum la primaria comunei. Într‑o modesta gospodarie, situata si ea la capul satului, aproape de cea a lui tata-mare Neculai, Ion crescuse în familia Miron, alaturi de mai multi frati si surori, dintre care nu îmi mai amintesc, pe lânga Ion, decât de cei mai apropiati de vârsta noastra, Vasilica, putin mai mica, si Nicu, ceva mai mare decât noi. Unii dintre ei fusesera botezati de celalalt bunic al meu, Gligorie Cocor, asa ca Miron tatal, când ma vedea, ma interpela întotdeauna ironic-ceremonios cu formula: „Ce mai faci, mai cumetre?” Titi a lu᾽Ciorbaru a fost cel de‑al doilea coleg ramas acasa ca sa închida poarta istoriei si în satul nostru dobrogean, la capatul nesfârsitului sir de anonimi pastori si de truditori ai pamântului din stirpea lui Badica Troian. Înalt si cam matahalos, bietul Titi trecea prin momente de mare panica la orice interpelare profesorala, neîntelegând mare lucru nici din încâlcitele figuri ale geometriei, nici din formulele chimiei sau din povestile cu prea multe nume si ani de tinut minte ale istoriei. Tacut si fara initiativa, era multumit sa fie si el acceptat prin preajma, drept care era cam neluat în seama de „establishment”‑ul infantil sau adolescentin al momentului. Nu atât de nevinovat precum lasa sa para, îsi juca marea carte a vietii lui, an de an, pe 31 decembrie, în seara de Anul Nou, pe motiv ca tatal lui, mos Neculai Ciorbaru, ca paracliser al bisericii, era si stapânul clopotnitei. Or, legea de fier a traditiei în satul nostru spunea limpede: nu poti intra în curtea omului ca sa îl uri decât dupa ce rasuna clopotul de seara al bisericii! Asa ca cetele de uratori, copilandri sau flacaiandri, înjghebate cu câteva zile înainte, asteptam nerabdatori ore bune, pe la rascrucile satului, exersând de mama focului harapnicile, buhaii si clopoteii din dotare sau, în lipsa acestora, talangile si clopotele împrumutate de pe la vacutele si viteii din batatura bunicilor. Asteptam asadar plini de speranta semnalul clopotului de la biserica, pentru a putea porni cu uratul. Geaba rugamintile purtate de succesivele delegatii la poarta paracliserului, geaba interventiile pe lânga Tiberiu (caci acesta era numele din catalog al lui Titi!), unse cu promisiunea unui precent din câstigul prezumat, geaba chiar si interventiile Floricai, sora cu câtiva anisori mai vârstnica decât noi a lui Titi - custodele clopotelor ramânea inflexibil! Abia spre lasarea întunericului, cu un mers agale, mos Neculai catadicsea sa urce solemn cei câtiva zeci de metri de la buza râpei unde se afla casa lor pâna la biserica, pentru a slobozi dangatul izbavitor. Despre Florica, zâna Mnemosyne ma obliga sa mentionez ca, tânara maritata de curând si surata la muncile câmpului a mamei mele, cum apare într‑una din fotografiile epocii, nutrea, pare‑se, fata de neînsemnata mea persoana adolescentina, o simpatie cu totul speciala. Un alt coleg, Ionel Munteanu îmi era si el var „de‑al doilea“, tatal lui, pe care îl chema tot Ion, fiind var primar cu tata. Ca si pe Costel Dudu, îl afectase si pe el epidemia de poliomielita care a bântuit în anul nasterii noastre, dar într‑o forma mai blânda, caci schiopata abia vizibil cu piciorul drept, meteahna care se observa mai ales atunci când alerga. Pe maica‑sa o chema Domnica, iar o sora mai mica se numea Tanta. Locuiau pe la mijlocul lungii ulite care închidea un amplu arc paralel cu soseaua principala. Era ulita pe care, când voiam sa evit centrul satului, o apucam la pescuit spre Laghita, Ostrovel sau Tache. Înaltut si voinic, semanând leit cu mama lui, cu niste ochi albastri-cenusii, Ionel era cam hartagos si suparacios din fire. Ne‑am înteles totusi bine, schimbând, la vremea lor, cele câteva vizite „de curtoazie”. Doua‑trei case mai încolo, pe aceeasi parte a ulitei, într‑o casa cu o terasa marginita de stâlpi de lemn si cu o gradina însorita pe panta sudica a Movilei, acropola satului, locuia familia Teseleanu. Mezinul familiei si coleg de clasa cu mine era Gigi Teseleanu. Timid si tacut, Gigi Teseleanu avea un fel de a merge cu pasi mari si apasati, de om urias si întelept. Gigi nu era deloc lipsit de inteligenta. Multe dintre ispravile puse de noi în practica se nascusera în capul lui. La capatul opus al satului, pe prima ulita care pornea spre Dunare, pe stânga soselei care intra în sat dinspre Cernavoda, cam prin dreptul bisericii, locuia alt coleg al meu, Mihai Popescu, un baiat inimos si docil. Pe mama lui Anica o cunosteam bine, caci lucra la colhoz în aceeasi echipa de la „cultura mare” cu mama. Mai avea si o sora mai mica, Sultanica. Am aflat ca, muncitor pe undeva pe la Medgidia sau Constanta, Mihai s‑a prapadit, în pragul pensiei, într‑un accident rutier. În fine, îmi mai amintesc si de Valentin Radu, venit în clasa noastra doar în clasele terminale ale ciclului gimnazial. Simtindu‑se un fel de „venetic”, se atasase de mine ca de un protector. Locuia cu familia lui în Balta, într‑o colonie de muncitori agricoli sezonieri veniti de prin Moldova, organizata în niste baraci. Ca sa vina la scoala, Valentin trebuia sa faca un fel de naveta peste Dunare, mai cu bacul, mai cu vreo barca, dupa cum se nimerea. Împreuna cu frate-meu Dorin si alti câtiva baieti, l‑am însotit într‑o dupa‑amiaza de toamna la el acasa, în Balta, ca sa ne duca, spunea el, la niste jepsi tainice, pline cu pesti. Numai ca, tot explorând împrejurimile, realmente mirifice, ale Baltii Ialomitei, ne‑a apucat noaptea si ne‑am trezit la malul Dunarii lipsiti de orice mijloc de a trece Dunarea spre acasa, în sat. N‑am gasit alta solutie mai buna decât sa ne apuca sa strigam din toti bojocii, când toti o data, în cor, când pe rând, formula consacrata, pe care o cunosteam: „Hai cu barca, maaaa!”. În cele din urma, de noi s‑a milostivit unul din cei patru-cinci barcagii ai satului, cred ca mos Agam, care a venit cu barca lui ca sa ne treaca Dunarea. Era deja noapte adânca, îmi amintesc, dar cu luna plina, iar traversarea Dunarii, mejestuoase si linistita la acea ora, mi s‑a imprimat în pliurile cele mai tainice ale memoriei. Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
