Autorul continua evocarea anilor de scoala cu descrierea localului scolii din sat. Mostenita, cum spuneam, de la regimul „burghezo-mosieresc“, scoala mea arata exact cum se vede în imaginea de mai jos (minus termopanele de la ferestre!). În scuarul din fata portii principale fusese amenajata de multa vreme o fântâna frumoasa, adânca, cu ghizduri din piatra, calcar alb‑galbui bine slefuit, cu o roata mare, cu lant si cu ciutura din lemn de stejar. Ca sa ajungi la roata trebuia sa te urci pe un fel de postament facut dintr‑un pietroi plat si neted din acelasi calcar fosilifer scos de printr‑una din râpele de pe lânga Dunare, lustruit de trecerea vremii. Acoperisul fântânii fusese construit la început sub forma de troita, dar „tovarasii“ l‑au înlocuit cu un acoperis acceptabil în patru ape, acoperit cu tigla. Rece si limpede, apa fântânii din fata scolii era socotita „salcie“ si lumea nu prea o bea. Cred ca nu am fost singurul baiat care, în ciuda oprelistilor exprese, gaseam aproape zilnic prilejul sa‑i învârt roata de lemn cu spite puternice, încântat de scârtâitul muzical al osiei în locasul ei de fier si de irizatiile apei vii si racoroase. Interdictiile autoritatilor nu erau gratuite, caci într‑una din zile în fântâna a cazut o fetita! În mod miraculos, apa din fundul fântânii a atenuat caderea si copila nu s‑a ales decât cu o sperietura. În admiratia înfiorata a tuturor copiilor din curtea scolii - era la amiaza, oameni maturi nu prea erau prin preajma -, un flacau inimos, pe care l‑am pomenit si în foiletonul anterior, Costica a lu’ Petcu, s‑a lasat coborât în adâncuri cu lantul fântânii si a scos afara fetita nevatamata. Gura larga a fântânii a fost imediat sigilata cu un capac puternic de lemn si de atunci a început declinul ei. Cred ca am vazut‑o ultima data în picioare, subrezita si parca împutinata, într‑una din ultimele mele vacante de student. Am insistat asupra acestei fântâni fiindca imaginea ei însufletita s‑a distilat în memoria mea ca simbol al satului în care m‑am nascut. Initial, localul scolii avea doua sali de clasa mari si spatioase, cu câte trei ferestre largi, orientate spre ulita principala, un hol spatios si câteva încaperi mai mici pentru cancelarie, laboratoare, biblioteca etc. Chiar în anii când am început sa merg eu la scoala, s‑au mai adaugat în spate alte doua sali de clasa încapatoare, asa încât cele opt clase de elevi, ale ciclului primar, respectiv gimnazial, sa poata functiona simultan, în doua schimburi. În latura dinspre curtea scolii, cladirea mai avea un mic apartament de doua camere si o bucatarioara, rezervat directorului si familiei sale. Pe jos, în clase si pe holuri, erau dusumele groase din scânduri, unse periodic cu motorina. Am apucat vreo câtiva ani si bancile vechi, masive, facute din dulapi de brad, pe care învatasera, probabil, si parintii nostri. Ele au fost înlocuite, la un moment dat, de banale banci din placaj, cu cadrul de metal. Catedrele impozante, din lemn de stejar, au mai ramas în clase înca o vreme. Pe peretele din fata al clasei, în dreptul catedrei, se afla, în rama, stema Republicii Populare Romîne, iar pe peretele din dreapta atârnau, la rând, portretele membrilor staff-ului central al PMR, în frunte cu tov. Gheorghe Gheorghiu‑Dej. Dintre ceilalti îmi mai amintesc doar de Chivu Stoica, Ion Gheorghe Maurer si Gheorghe Apostol. Vara, în scoala era racoare, iar în lunile reci niste sobe voluminoase de teracota dadeau suficienta caldura pentru cei vreo suta de baieti si fete care veneau, oricum, bine încotosmanati în ciorapeii, plovarasele si pantalonasii împletiti din lâna de mamele lor, purtati pe sub uniformele regulamentare. Fetele purtau obligatoriu rochita din pânza cu picatele alb-albastre si sarafan bleumarin, trebuiau sa aiba parul scurt sau strâns în codite si cu obligatoria bentita alba pe cap, iar baietii camasa alba si costum negru cumparat de‑a gata de la oras. Tunsoarea standard a baietilor era „zero“, iar „trimisul la tuns“ era o penalizare umilitoare la îndemâna profesorilor mai pestriti la suflet! Curtea scolii era generoasa, adapostind atât forfota din recreatii, cât si orele de educatie fizica. Acolo, în fata micii terase de dinaintea intrarii elevilor, pe care trona „profesorul de serviciu“, debitând comenzile lui quasi-militaresti, ne aliniam pe câte un rând si pe clase, ca sa intram în scoala, la începutul cursurilor sau la sfârsitul fiecarei pauze. Un dud batrân crescut în latura dinspre strada parea, pe la începutul verii, sa sature cu fructele lui negre si dulci întreaga liota de baieti care se catarau pe ramurile lui generoase în pofida interdictiilor pedagogice. În curtea din spatele scolii, lânga magazia de lemne, fusese construita, din caramida si beton, o privata cu trei cabine separate, pentru baieti, pentru fete si pentru profesori, care mi s‑a parut întotdeauna bine întretinute. Înainte de a rechema din apele amintirii chipurile profesorilor si ale colegilor mei de scoala generala, simt nevoia sa scriu câteva rânduri despre cele doua „laboratoare“ ale scolii, unul de stiinte naturale, fizica si chimie si altul de „umanioare“, istorie si geografie. În complicitate cu tusa Stanca, îngrijitoarea scolii, care îmi descuia usa, petreceam ore în sir, fascinat, ca un ucenic vrajitor, printre zecile de „materiale didactice intuitive“, figuri geometrice din lemn, dispozitive diverse, plan înclinat, balante, scripeti, niste pasari împaiate, câteva borcane sigilate cu mici mamifere si insecte pastrate în spirt, ba chiar si câteva microscoape, harti, sumedenie de planse, portrete de scriitori si învatati! Am fost acceptat în cele din urma, tacit, si de profesoarele mele ca un fel de custode neoficial al celor doua laboratoare. În clasa a V‑a, profesoara de botanica ne‑a aratat la microscop cum arata structura unei celule vii, folosind ca preparat drojdia de bere, despre care am aflat pentru totdeauna ca se numeste Saccharomyces cerevisae. În anul urmator, când am trecut la zoologie, aceeasi profesoara ne‑a învatat sa folosim bisturiul si foarfecele chirurgical pentru a face disectia unei broaste dolofane si a unui soarece, ca sa vedem cum arata alcatuirea lor interioara. Extrem de impresionat am ramas când profesoara ne‑a demonstrat cum, stimulat cu o penseta, nervul sciatic face sa zvâcneasca piciorutul bietului batracian sacrificat „pe altarul cunoasterii“. Este foarte probabil ca asemenea experiente sa fie interzise astazi în scoli. Desemnat de profesoara de istorie si geografie sa aduc în pauza plansele potrivite pentru noua lectie, zaboveam mult printre ele si le examinam cu aviditate pe toate. Unele înfatisau, de regula în alb‑negru sau în sepia, formarea si evolutia pamântului, alcatuirea universului, continentele cu toate tarile lor, scheme rezumative de istorie antica, medievala sau moderna, ba chiar si rasele umane cu tipurile si subtipurile lor etc. M‑am simtit întotdeauna bine la scoala, desi mi se crease reputatia de copil dificil, rebel si încapatânat. Când se întorcea de la vreo sedinta cu parintii, biata mama recita plângând tatei acelasi refren. - Data viitoare sa te duci tu la sedinta, ca sa îti crape si tie obrazu’ da rusine, ca eu m‑am saturat sa tot aud ca fie‑tu e capu’ rautatilor. Ba ca sa leaga da fete si le trage da coade sau le amesteca ghiozdanele si caietele pîn banci, ba ca le raspunde obraznic la profesori, ba ca aduce vo cioara sau vun sarpe în clasa! Asa ca, la serbarea de sfârsit de an, când se împarteau premiile, la clasa mea premiul întâi nu se acorda, fiindca titularul indicat de catalog nu avea nota zece la purtare, ceruta de regulament. Din acelasi motiv, spre marea mea frustrare, nici nu am putut ocupa vreo functie în organizatia de pionieri (comandant de grupa sau de detasament), trebuind sa ma multumesc cu cea de… tobosar! (Va urma) Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
